În noianul de afirmaţii nesusţinute de realitate pe care le lansează, cu o lejeritate condamnabilă, premierul Emil Boc se numără una ce aproape le întrece pe toate: “Suntem în cea mai gravă criză din ultimii 60 de ani!” Chiar aşa? Nici momentul decembrie 1989 sau mineriadele n-au fost crize majore, traversate la limită, care riscau să degenereze în situaţii în care se putea pune sub semnul întrebării chiar existenţa statului? Istoria recentă a ultimilor 20 de ani a fost marcată de crize succesive, care au provocat atât de mult rău românilor!
Criza din 1997 a fost cu mult mai gravă decât cea din prezent. Să ne reamintim în ce situaţie au preluat ţara guvernanţii de atunci şi preşedintele Emil Constantinescu. România era pe marginea prăpastiei economice. Jefuirea mai multor bănci de stat, cu celebra devalizare a BANCOREX (considerată “diamantul coroanei”), fusese girată de o putere politică iresponsabilă. Buzunarele românilor erau golite de clientela politică a PDSR (astăzi PSD), România era obligată să achite împrumuturi financiare enorme, iar în vistieria Băncii Naţionale se găsea o rezervă valutară ridicol de mică - de vreo 30 de ori mai mică decât cea din prezent! Numai după devalizarea BANCOREX, fiecare contribuabil român a plătit câte 5.000 de dolari! Inflaţia era de 150 la sută... Să nu uităm că România era privită cu neîncredere, departe de a fi primită în NATO şi nici nu se putea pune în discuţie o posibilă aderare la Uniunea Europeană. Izolată pe plan internaţional, sleită financiar de împrumuturi împovărătoare de la FMI, ţara se afla sub controlul baronilor locali şi cu o industrie care mai producea aproape doar pe stoc (celebra creştere a producţiei cu care se împăuna Nicolae Văcăroiu).
Preşedintele Constantinescu era torpilat de serviciile secrete şi avea de luptat cu o opoziţie crescută, plantată chiar în interiorul PNŢCD. Din tabăra guvernanţilor, PD şi ministrul Transporturilor din acea vreme, Traian Băsescu, au lansat un atac, în urma căruia Guvernul Ciorbea a făcut implozie. Ulterior, după eşecul guvernării lui Radu Vasile, doar soluţia instalării ca premier a lui Mugur Isărescu a scos ţara la liman. Criticat pentru sprijinul necondiţionat acordat NATO în campania de pedepsire a fostul dictator al Iugoslaviei Slobodan Miloşevici, preşedintele Constantinescu a renunţat să mai candideze. Fusese părăsit de intelectuali şi de partenerii liberali. CDR nu mai reprezenta o speranţă pentru români şi a sucombat electoral. Însă, România depăşise cea mai gravă criză din istoria sa recentă.
Miercurea trecută, la o dezbatere organizată de Fundaţia Horia Rusu l-am reîntâlnit pe fostul preşedinte Emil Constantinescu. I-am strâns mâna şi i-am mulţumit pentru tot ceea ce a făcut. Sobru, elegant şi ferm în opinii, preşedintele din perioada 1996 - 2000 a întrebat asistenţa dacă datele prezentate despre criza pe care a găsit-o în 1997 nu aruncă în ridicol afirmaţia premierului Boc.
Într-adevăr, judecând prin prisma contextului în care se afla România, situaţia a fost cu mult mai gravă atunci. Dar mă tem că actuala criză este agravată din cauză că guvernanţii sunt lipsiţi de încrederea cetăţenilor şi nepricepuţi în găsirea unor soluţii rezonabile.
Se afișează postările cu eticheta criza. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta criza. Afișați toate postările
joi, 10 iunie 2010
luni, 7 iunie 2010
Cum s-au descurcat oltenii la criza din 1929 - 1933: au pornit fabrica de lei falşi!
Cum s-au descurcat oltenii, ca de fiecare dată, în timpul Marii Crize din 1929-1933? Cum altfel vă aşteptaţi?Efectele crizei din 1929 şi începutul recesiunii teribile care avea să afecteze România până la mijlocul anilor ’30 începeau să producă primii „descurcăreţi“. Oltenii nu s-au chinuit să breveteze soluţii pentru relansarea economică mondială, ci au apelat la metode neaoşe, devenite celebre prin relatările presei de atunci: „De câtva timp s-a constatat că circulă în ţară noi bancnote false de 1.000 lei din seria celor falsificate în comuna Băileşti (Dolj). Bancnota se poate cunoaşte după hârtie, care este inferioară şi fără lustru. Culoarea bancnotei este închisă, iar filigramele nu sunt reuşite“.
Comedia nu se opreşte însă aici, căci în România începuseră să circule şi dolari falşi: „Tezaurul din Washington a înştiinţat poliţia Capitalei că s-au falsificat bancnote de 10 şi 20 dolari ai Băncii «Federal Reserve» din Missouri, seria 1928. Portretul lui Jackson, secretarul tezaurului, este imperfect“. Vă daţi seama că cum s-au perfecţionat tehnicile şi s-au rafinat metodele? Doar este o inflaţie de carderi craioveni ceva de speriat, nu-i aşa?
Comedia nu se opreşte însă aici, căci în România începuseră să circule şi dolari falşi: „Tezaurul din Washington a înştiinţat poliţia Capitalei că s-au falsificat bancnote de 10 şi 20 dolari ai Băncii «Federal Reserve» din Missouri, seria 1928. Portretul lui Jackson, secretarul tezaurului, este imperfect“. Vă daţi seama că cum s-au perfecţionat tehnicile şi s-au rafinat metodele? Doar este o inflaţie de carderi craioveni ceva de speriat, nu-i aşa?
sâmbătă, 22 mai 2010
Care este salvatorul neamului?
Chiar şi cei mai optimişti dintre cetăţenii români îşi văd năruite speranţele. Da, avem nişte guvernanţi incapabili, de o lipsă de profesionalism nocivă. Conjunctura economică a făcut ca incapacitatea lor profesională şi lipsa de moralitate să fie scoase cu putere la suprafaţă. Într-un interviu acordat jurnaliştilor francezi, directorul FMI a spus că soluţiile sugerate au fost de impozitare a bogăţiei şi de protejare a celor vulnerabili. A fost surprins când Boc şi Băsescu i-au aşezat în faţă planul tăierilor din salariile bugetarilor, pensii, ajutoare de şomaj, burse, indemnizaţii de creştere a copiilor...
Nici trusoul pentru nou-născuţi nu va mai fi acordat şi nu se vor mai da nici sumele pentru constituirea familiilor. În schimb, nu vor fi majorate taxele pentru autoturismele de teren (m-am tot întrebat ce plăcere bolnavă au cei care se plimbă cu jeep-ul printr-un oraş aglomerat...), nici pentru jocurile de noroc sau pentru un număr mai mare de proprietăţi. Nu este o viziune socialistă sau stângistă, după cum nu cred că decizia Guvernului Boc este una de dreapta. Pur şi simplu, este vorba de principiul solidarităţii sociale, de care habar nu au nici premierul şi nici preşedintele.
Motive de optimism nu avem nici din partea opoziţiei. Vi se pare că discursul fleşcăit al lui Geoană sau cel al imberbului Ponta reprezintă o speranţă pentru cineva? Căderea Guvernului Boc şi înlocuirea cu unul alcătuit din fripturiştii PSD şi PNL nu reprezintă o alternativă. De fapt, cele trei partide s-au tot rotit pe la guvernare în ultimii 10 ani. Le putem mulţumi printre dinţi pentru că ne-au adus la faliment. Toate compromisurile politice şi hoţomăniile dregătorilor mai mici sau mai mari puşi în funcţie se răsfrâng în sărăcia de astăzi. Tot felul de directoraşi au fost instalaţi doar pentru a jefui statul şi a mai rotunji conturile şefilor de partid. În judeţe, foamea de bani publici i-a determinat pe liderii de filiale de partid să-şi trimită piţifelnicii la furat. Treceţi în revistă numele celor numiţi în funcţii de conducere în serviciile deconcentrate, cei fără o legătură directă sau profesională cu respectivele instituţii, şi aveţi lista aproape completă cu cei trimişi la furat. De fiecare dată când sunt arătaţi cu degetul, şefii politici au replica şablonardă: “Şi ceilalţi au făcut la fel, ei au făcut politizare!”
Soluţiile nu sunt nici în geanta extremistului teleghidat C. V. Tudor sau în traista ghiolbanului Becali. Sunt prea gălăgioşi pentru a fi luaţi în seamă chiar şi în situaţie de criză. Niciodată nu au venit cu soluţii adevărate. Procesele pe stadioane sau inteligenţa cultivată în saivan sunt bune doar de livrat pe OTV, nu şi celor care suferă de foame.
Cine va specula actuala situaţie din ţară? Şi în cine îşi va pune masa de nemulţumiţi restul de speranţă? Mă tem de deciziile mulţimii, mai ales când profitorii au la dispoziţie instrumente de manipulare variate. Cei mai mulţi dintre cei disperaţi nu aşteaptă programe economice, ci apariţia “salvatorului neamului”. Care va fi numele său?
Nici trusoul pentru nou-născuţi nu va mai fi acordat şi nu se vor mai da nici sumele pentru constituirea familiilor. În schimb, nu vor fi majorate taxele pentru autoturismele de teren (m-am tot întrebat ce plăcere bolnavă au cei care se plimbă cu jeep-ul printr-un oraş aglomerat...), nici pentru jocurile de noroc sau pentru un număr mai mare de proprietăţi. Nu este o viziune socialistă sau stângistă, după cum nu cred că decizia Guvernului Boc este una de dreapta. Pur şi simplu, este vorba de principiul solidarităţii sociale, de care habar nu au nici premierul şi nici preşedintele.
Motive de optimism nu avem nici din partea opoziţiei. Vi se pare că discursul fleşcăit al lui Geoană sau cel al imberbului Ponta reprezintă o speranţă pentru cineva? Căderea Guvernului Boc şi înlocuirea cu unul alcătuit din fripturiştii PSD şi PNL nu reprezintă o alternativă. De fapt, cele trei partide s-au tot rotit pe la guvernare în ultimii 10 ani. Le putem mulţumi printre dinţi pentru că ne-au adus la faliment. Toate compromisurile politice şi hoţomăniile dregătorilor mai mici sau mai mari puşi în funcţie se răsfrâng în sărăcia de astăzi. Tot felul de directoraşi au fost instalaţi doar pentru a jefui statul şi a mai rotunji conturile şefilor de partid. În judeţe, foamea de bani publici i-a determinat pe liderii de filiale de partid să-şi trimită piţifelnicii la furat. Treceţi în revistă numele celor numiţi în funcţii de conducere în serviciile deconcentrate, cei fără o legătură directă sau profesională cu respectivele instituţii, şi aveţi lista aproape completă cu cei trimişi la furat. De fiecare dată când sunt arătaţi cu degetul, şefii politici au replica şablonardă: “Şi ceilalţi au făcut la fel, ei au făcut politizare!”
Soluţiile nu sunt nici în geanta extremistului teleghidat C. V. Tudor sau în traista ghiolbanului Becali. Sunt prea gălăgioşi pentru a fi luaţi în seamă chiar şi în situaţie de criză. Niciodată nu au venit cu soluţii adevărate. Procesele pe stadioane sau inteligenţa cultivată în saivan sunt bune doar de livrat pe OTV, nu şi celor care suferă de foame.
Cine va specula actuala situaţie din ţară? Şi în cine îşi va pune masa de nemulţumiţi restul de speranţă? Mă tem de deciziile mulţimii, mai ales când profitorii au la dispoziţie instrumente de manipulare variate. Cei mai mulţi dintre cei disperaţi nu aşteaptă programe economice, ci apariţia “salvatorului neamului”. Care va fi numele său?
marți, 18 mai 2010
Emile, mai dă-le doi lei!
Repetăm greşelile de acum 20 de ani! Nu este un semn de inteligenţă. Scenele de un incredibil prost-gust de la aşa-zisa şedinţă a CES (Consiliul Economic şi Social, adică paravanul după care se ascunde, mai nou, premierul). Replici ţâfnoase şi comportament de primate predispuse la hârjoneală în public, de puteai jura că ne-am întors în 1990, la celebrele spectacole de circ ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale! Patroni aroganţi şi semidocţi, încolţiţi de sindicalişti vindicativi şi de reprezentanţi ai unui Guvern de incapabili corupţi. Da, este tabloul unei elite reşapate, neputincioase şi iresponsabile. Ar trebui să ne fie frică de zilele ce vor urma, dacă respectiva adunătură este chemată să scoată ţara la liman.
Dialogul surzilor s-a instaurat în absolut toate straturile societăţii. Puterile în stat nu pot să transmită decizii, premierul Boc refuză să mai apară în public, preşedintele caută ţapi ispăşitori pentru falimentul naţional, în timp ce opoziţia strigă, dar nu oferă decât aşa-zise soluţii anticriză. Liberalii vor micşorarea taxelor şi reducerea personalului din sectorul bugetar, prefăcându-se că uită că nu au luat aceste măsuri vreme de patru ani, cât s-au aflat la guvernare, ba chiar au accentuat erorile pentru care suntem obligaţi să suferim acum. Ponta şi tovarăşii săi îşi redescoperă timbrul populist, cerând alte măsuri decât tăierea pensiilor, de parcă nu partidul lor a fost cel care îşi aroga meritul creşterii sumelor pentru pensionari, în ciuda faptului că fondurile de asigurări sociale erau din ce în ce mai mici. Demagogii sunt la mare preţ. Politicienii încearcă să obţină capital de imagine din greşelile adversarilor. Din păcate, toţi actorii principali ai scenei politice - PDL, PSD şi PNL - sunt vinovaţi pentru situaţia din prezent. În mod curios, când tocmai partidele extremiste ar trebui să profite de nemulţumirile populaţiei, Vadim şi Becali tac mâlc. Dovada că aceşti băieţi vocali sunt controlaţi precum nişte roboţei pentru uzul serviciilor secrete, nu-i aşa?
Actul final: în vacarmul scenei, actorii par a-şi fi uitat replicile şi strigă doar să umple spaţiul. De undeva, din spatele ferit al cortinei, se aude un ultim îndemn salvator: Emile, mai dă-le doi lei! Dar, dacă tot este să ne întoarcem în timp, parcă am auzit replica aceasta, uşor modificată, în scena balconului, în care Nicolae Ceauşescu a dat ultima reprezentaţie cu public. Mă tem că, dacă se vor repeta scenariul de acum 20 de ani, nici cu elicopterul nu se mai putea fugi de furia mulţimii!
Dialogul surzilor s-a instaurat în absolut toate straturile societăţii. Puterile în stat nu pot să transmită decizii, premierul Boc refuză să mai apară în public, preşedintele caută ţapi ispăşitori pentru falimentul naţional, în timp ce opoziţia strigă, dar nu oferă decât aşa-zise soluţii anticriză. Liberalii vor micşorarea taxelor şi reducerea personalului din sectorul bugetar, prefăcându-se că uită că nu au luat aceste măsuri vreme de patru ani, cât s-au aflat la guvernare, ba chiar au accentuat erorile pentru care suntem obligaţi să suferim acum. Ponta şi tovarăşii săi îşi redescoperă timbrul populist, cerând alte măsuri decât tăierea pensiilor, de parcă nu partidul lor a fost cel care îşi aroga meritul creşterii sumelor pentru pensionari, în ciuda faptului că fondurile de asigurări sociale erau din ce în ce mai mici. Demagogii sunt la mare preţ. Politicienii încearcă să obţină capital de imagine din greşelile adversarilor. Din păcate, toţi actorii principali ai scenei politice - PDL, PSD şi PNL - sunt vinovaţi pentru situaţia din prezent. În mod curios, când tocmai partidele extremiste ar trebui să profite de nemulţumirile populaţiei, Vadim şi Becali tac mâlc. Dovada că aceşti băieţi vocali sunt controlaţi precum nişte roboţei pentru uzul serviciilor secrete, nu-i aşa?
Actul final: în vacarmul scenei, actorii par a-şi fi uitat replicile şi strigă doar să umple spaţiul. De undeva, din spatele ferit al cortinei, se aude un ultim îndemn salvator: Emile, mai dă-le doi lei! Dar, dacă tot este să ne întoarcem în timp, parcă am auzit replica aceasta, uşor modificată, în scena balconului, în care Nicolae Ceauşescu a dat ultima reprezentaţie cu public. Mă tem că, dacă se vor repeta scenariul de acum 20 de ani, nici cu elicopterul nu se mai putea fugi de furia mulţimii!
vineri, 14 mai 2010
Nu sunt solidar cu hoţii!
Eu nu vreau să fiu salvat de Traian Băsescu! N-a spus preşedintele că nu poate lupta cu criza economică şi că o să ieşim din ea odată cu economia mondială, că e un proces global şi complicat? Uitaţi ce spunea preşedintele Băsescu în urmă cu mai puţin de un an, mai exact pe 24 iulie 2009: “România nu trebuie să fie împovărată de datorii la momentul ieşirii din criză şi reluarea creşterii economice. România nu poate ieşi singură din criză! Obiectivul Guvernului nu este ieşirea din criză, ci diminuarea efectelor acesteia.”
Acum, când reducerea pensiilor şi a indemnizaţiilor de creştere a devenit o certitudine de coşmar, de ce trebuie să suport privirile reprobatoare ale pensionarilor şi ale mămicilor? Preşedintele a spus că nu putem continua aşa, cu nişte pensionari bolnavi închipuiţi şi mulţi care primesc ajutorul social şi huzuresc cu mii de lei pe lună. Mă întreb dacă nu cumva excepţiile nu reprezintă mare lucru din ecuaţia prezentată de Băsescu.
Eu nu vreau să li se taie pensionarilor din suma pe care, cei mai mulţi dintre ei, o cheltuiesc pe medicamente. Şi nici să se reducă indemnizaţiile de creştere a copiilor. Cum, de altfel, nici şomerilor nu vreau să li se ia din bani. Pur şi simplu nu vreau să mă simt vinovat pentru că trecem prin momente foarte grele. Am scris de atâtea ori că se va întinde ca un cancer peste toată România un sistem mafiot, cu politicieni ca o excrescenţă morbidă, care va duce la sufocarea naţiunii. Vă recomand să recitiţi textele mele recente sau pe cele mai îndepărtate, de acum câţiva ani sau chiar cele din urmă cu 10 ani. Cei mai mulţi dintre români au preferat minciunile în locul votului dat celor care ofereau o alternativă, fie ea şi neprobată din cauza tinereţii. Acum, suferim pentru că mulţi au preferat să meargă pe mâna unor bandiţi deghizaţi în politicieni onorabili, iar din acest motiv nu mă simt solidar cu cei care au jefuit ani de-a rândul bugetul naţional. Îmi pare rău pentru cei care sunt direct loviţi. Criza economică ne afectează pe toţi cei care nu suntem în lumea lor, adică a beneficiarilor norocului clădit pe nenorocirea celor mulţi
Şi ce mai spunea preşedintele? Hopa, a vorbit de clientelă politică servită preferenţial, de habarnişti politici unşi directori la deconcentrate, nu? Toţi parlamentarii care susţin puterea au fost strânşi pentru o muştruluială din partea preşedintelui, care a vorbit de infractori numiţi şefi, de nătăfleţi cleptomani trimişi la furat de parlamentari sau lideri de filiale judeţene de partid. Inutil să mai spun cine se hrăneşte din acest sistem corupt, nu?
Acum, când reducerea pensiilor şi a indemnizaţiilor de creştere a devenit o certitudine de coşmar, de ce trebuie să suport privirile reprobatoare ale pensionarilor şi ale mămicilor? Preşedintele a spus că nu putem continua aşa, cu nişte pensionari bolnavi închipuiţi şi mulţi care primesc ajutorul social şi huzuresc cu mii de lei pe lună. Mă întreb dacă nu cumva excepţiile nu reprezintă mare lucru din ecuaţia prezentată de Băsescu.
Eu nu vreau să li se taie pensionarilor din suma pe care, cei mai mulţi dintre ei, o cheltuiesc pe medicamente. Şi nici să se reducă indemnizaţiile de creştere a copiilor. Cum, de altfel, nici şomerilor nu vreau să li se ia din bani. Pur şi simplu nu vreau să mă simt vinovat pentru că trecem prin momente foarte grele. Am scris de atâtea ori că se va întinde ca un cancer peste toată România un sistem mafiot, cu politicieni ca o excrescenţă morbidă, care va duce la sufocarea naţiunii. Vă recomand să recitiţi textele mele recente sau pe cele mai îndepărtate, de acum câţiva ani sau chiar cele din urmă cu 10 ani. Cei mai mulţi dintre români au preferat minciunile în locul votului dat celor care ofereau o alternativă, fie ea şi neprobată din cauza tinereţii. Acum, suferim pentru că mulţi au preferat să meargă pe mâna unor bandiţi deghizaţi în politicieni onorabili, iar din acest motiv nu mă simt solidar cu cei care au jefuit ani de-a rândul bugetul naţional. Îmi pare rău pentru cei care sunt direct loviţi. Criza economică ne afectează pe toţi cei care nu suntem în lumea lor, adică a beneficiarilor norocului clădit pe nenorocirea celor mulţi
Şi ce mai spunea preşedintele? Hopa, a vorbit de clientelă politică servită preferenţial, de habarnişti politici unşi directori la deconcentrate, nu? Toţi parlamentarii care susţin puterea au fost strânşi pentru o muştruluială din partea preşedintelui, care a vorbit de infractori numiţi şefi, de nătăfleţi cleptomani trimişi la furat de parlamentari sau lideri de filiale judeţene de partid. Inutil să mai spun cine se hrăneşte din acest sistem corupt, nu?
sâmbătă, 8 mai 2010
Boc? O glumă proastă!
Nu am găsit o explicaţie logică pentru asumarea preşedintelui Băsescu a rolului de gâde al salariilor bugetarilor şi al pensiilor. De ce nu au făcut anunţul cu pricina premierul şi ministrul de Finanţe? Evident, chestiunea pare lipsită de importanţă în contextul prăbuşirii oricărei speranţe că, în viitorul apropiat, în România se poate trăi decent. Nu ai speranţe când auzi că împrumuturile se duc pentru plata pensiilor şi a salariilor, reducerile anunţate de la Cotroceni reprezentând decât o reîmpărţire a sărăciei. De gestionarea economică ar fi obligat să răspundă Executivul, nu Preşedinţia, nu-i aşa? Dincolo de speculaţiile politice sau chiar de cancan, mulţi fiind mai interesaţi de combinaţiile şi speculaţiile ce se pot face în vreme de criză, rămâne întrebarea firească legată de asumarea şi respectarea atribuţiilor în stat.
Evident, contează dacă auzi o veste proastă din gura unui politician care-şi asumă responsabilităţi, care a dus bătălii pe mare şi pe scena politică sau ţi le serveşte un lacheu de conjunctură, o piticanie slugarnică şi cu o incompetenţă deja probată prin numeroasele eşecuri economice. Încredere în Emil Boc? Profesionalism la Udrea? Luciditate la Vlădescu? Mai bine să ne anunţe Băsescu, un căpitan de vas ce ia apă, lovit de talazuri în plină furtună, nu-i aşa? Mă tem însă că nu acesta este tâlcul poveştii din seara de joi de la Cotroceni. Cineva se teme să spună adevărul până la capăt şi să descrie situaţia reală a economiei. Şi mă mai tem că suntem într-o situaţie cu mult mai grea decât Grecia!
Măsurile anunţate lovesc direct în pensionari şi în bugetari. Mult mai dureros în primii, amăgiţi, în ultimul an şi jumătate, că le vor fi mărite pensiile. Ciclul electoral a trecut şi, cu cinismul de rigoare, politicienii ajunşi la putere plătesc pentru voturile obţinute, nu-i aşa? Reacţia cetăţenilor minţiţi şi puşi în faţa dovezilor de incompetenţă este uluitoare. Chiar preşedintele le spune că vistieria ţării este goală şi nu mai sunt bani de pensii, în ciuda împrumuturilor de la FMI, pe care le vom achita cu mari sacrificii sociale, iar românii privesc resemnaţi cum li se oferă doar soluţia supravieţuirii. Un popor vegetal… Grecii nu au ajuns în situaţia aceasta, ei protestând mânios şi aruncând cu pietre în cei care doar au anunţat că va urma o curbă de sacrificiu, impusă de cei care vor oferi un împrumut de peste o sută de miliarde de euro. Măcar Guvernul din Grecia a anunţat un plan de măsuri anticriză şi decizii pentru relansarea economică. La noi, Guvernul Boc nici măcar nu este capabil să deschidă gura pentru a arunca pe piaţă câteva idei pentru relansarea economică!
Premierul, susţinut de o largă majoritate în Parlamentul României (din ce în ce mai largă după dezertările din opoziţie), nu are credibilitatea unui funcţionar de la BNR. Echipa sa de miniştri seamănă din ce în ce mai mult cu o gaşcă de cheflii care, în timp ce se scufundă corabia, aruncă cu bani în lăutari şi blochează uşile, pentru a rezista cât mai mult la ultima beţie în grup. În ciuda evidenţelor, preşedintele a vorbit de nevoia de încredere. În cine să avem încredere? În Emil Boc? Este o glumă proastă, zău aşa!
Evident, contează dacă auzi o veste proastă din gura unui politician care-şi asumă responsabilităţi, care a dus bătălii pe mare şi pe scena politică sau ţi le serveşte un lacheu de conjunctură, o piticanie slugarnică şi cu o incompetenţă deja probată prin numeroasele eşecuri economice. Încredere în Emil Boc? Profesionalism la Udrea? Luciditate la Vlădescu? Mai bine să ne anunţe Băsescu, un căpitan de vas ce ia apă, lovit de talazuri în plină furtună, nu-i aşa? Mă tem însă că nu acesta este tâlcul poveştii din seara de joi de la Cotroceni. Cineva se teme să spună adevărul până la capăt şi să descrie situaţia reală a economiei. Şi mă mai tem că suntem într-o situaţie cu mult mai grea decât Grecia!
Măsurile anunţate lovesc direct în pensionari şi în bugetari. Mult mai dureros în primii, amăgiţi, în ultimul an şi jumătate, că le vor fi mărite pensiile. Ciclul electoral a trecut şi, cu cinismul de rigoare, politicienii ajunşi la putere plătesc pentru voturile obţinute, nu-i aşa? Reacţia cetăţenilor minţiţi şi puşi în faţa dovezilor de incompetenţă este uluitoare. Chiar preşedintele le spune că vistieria ţării este goală şi nu mai sunt bani de pensii, în ciuda împrumuturilor de la FMI, pe care le vom achita cu mari sacrificii sociale, iar românii privesc resemnaţi cum li se oferă doar soluţia supravieţuirii. Un popor vegetal… Grecii nu au ajuns în situaţia aceasta, ei protestând mânios şi aruncând cu pietre în cei care doar au anunţat că va urma o curbă de sacrificiu, impusă de cei care vor oferi un împrumut de peste o sută de miliarde de euro. Măcar Guvernul din Grecia a anunţat un plan de măsuri anticriză şi decizii pentru relansarea economică. La noi, Guvernul Boc nici măcar nu este capabil să deschidă gura pentru a arunca pe piaţă câteva idei pentru relansarea economică!
Premierul, susţinut de o largă majoritate în Parlamentul României (din ce în ce mai largă după dezertările din opoziţie), nu are credibilitatea unui funcţionar de la BNR. Echipa sa de miniştri seamănă din ce în ce mai mult cu o gaşcă de cheflii care, în timp ce se scufundă corabia, aruncă cu bani în lăutari şi blochează uşile, pentru a rezista cât mai mult la ultima beţie în grup. În ciuda evidenţelor, preşedintele a vorbit de nevoia de încredere. În cine să avem încredere? În Emil Boc? Este o glumă proastă, zău aşa!
sâmbătă, 27 martie 2010
Despre presă, cu sinceritate. Doctori pentru criza de identitate?
Un amic m-a întrebat cum o duce presa în plină criză. “La voi se simte? Cum e?” În loc de un “ce mai faci, vecine”, m-a întrebat, tam-nesam, de felul în care traversăm criza.
I-am răspuns în grabă, aruncând o glumă amară, despre condiţia câinelui de pază, căruia i s-a redus raţia şi i s-a scurtat lungimea lanţului. Apoi fiecare ne-am văzut de ale sale şi ne-am urat “să trăieşti bine!” Deh, trebuie să facem haz de necaz, că doar asta ne-a mai rămas din campania electorală. Abia mai târziu am încercat să-i dau, ipotetic vorbind, un răspuns elaborat şi neechivoc.
I-aş fi răspuns amicului că se simte teribil de rău criza în buzunare. Salariile s-au redus, pe la anumite redacţii se lasă aşteptate de luni bune, ba chiar multe posturi au fost suprimate, iar jurnaliştii - trimişi să-şi caute un loc de muncă pe la alte redacţii sau în alte domenii. Mai mult decât atât, tirajele şi audienţele sunt în scădere, reflectând implozia pieţei de publicitate şi a deturnării atenţiei publicului spre subiecte periferice sau de un senzaţional dubios. Presa din Craiova supravieţuieşte din ce în ce mai greu. Oare cum ar fi reacţionat amicul dacă i-aş fi răspuns sincer la întrebarea aruncată în grabă?
Unde greşeşte presa din provincie? Resursele sunt din ce în ce mai mici, situaţie în care recurgerea la compromisuri apare drept o soluţie pentru a supravieţui. Ştiu că problemele mass-media sunt aidoma în orice loc din ţară. Un ciclu electoral lung, cu trei etape corozive, în care politicienii s-au folosit de o presă vulnerabilă, ne-a aruncat în urmă cu aproape 20 de ani. Bulversaţi şi lipsiţi de o perspectivă solidă, cei mai mulţi au văzut în on-line o soluţie imediată. Fals! În condiţiile în care piaţa de publicitate din spaţiul virtual este slab dezvoltată, a apărut rapid fenomenul de suprasaturare. Lipsa de criterii şi de autocontrol a transformat ziarele on-line în adevărate coşuri în care informaţiile aluvionare nu reuşesc să contureze o identitate pentru fiecare produs în parte. Scăderea de tiraj a publicaţiilor din Craiova nu a fost nici pe departe compensată cu numărul de cititori din on-line. Oricum, printul a încercat o soluţie de avarie. În schimb, televiziunile şi radiourile locale au rămas captive unor şabloane uzate. Site-urile lor nu oferă o alternativă, dovadă fiind că unele site-uri cu informaţii locale şi înregistrări de la diverse evenimente au mai mulţi vizitatori.
Ce facem, cum traversăm criza? Mergem cu presa craioveană la doctor? Sau o eutanasiem? Mă tem că, pentru tipul de criză în care se află, nu există doctori şi nici un public dispus să-i accepte erorile şi neputinţa.
I-am răspuns în grabă, aruncând o glumă amară, despre condiţia câinelui de pază, căruia i s-a redus raţia şi i s-a scurtat lungimea lanţului. Apoi fiecare ne-am văzut de ale sale şi ne-am urat “să trăieşti bine!” Deh, trebuie să facem haz de necaz, că doar asta ne-a mai rămas din campania electorală. Abia mai târziu am încercat să-i dau, ipotetic vorbind, un răspuns elaborat şi neechivoc.
I-aş fi răspuns amicului că se simte teribil de rău criza în buzunare. Salariile s-au redus, pe la anumite redacţii se lasă aşteptate de luni bune, ba chiar multe posturi au fost suprimate, iar jurnaliştii - trimişi să-şi caute un loc de muncă pe la alte redacţii sau în alte domenii. Mai mult decât atât, tirajele şi audienţele sunt în scădere, reflectând implozia pieţei de publicitate şi a deturnării atenţiei publicului spre subiecte periferice sau de un senzaţional dubios. Presa din Craiova supravieţuieşte din ce în ce mai greu. Oare cum ar fi reacţionat amicul dacă i-aş fi răspuns sincer la întrebarea aruncată în grabă?
Unde greşeşte presa din provincie? Resursele sunt din ce în ce mai mici, situaţie în care recurgerea la compromisuri apare drept o soluţie pentru a supravieţui. Ştiu că problemele mass-media sunt aidoma în orice loc din ţară. Un ciclu electoral lung, cu trei etape corozive, în care politicienii s-au folosit de o presă vulnerabilă, ne-a aruncat în urmă cu aproape 20 de ani. Bulversaţi şi lipsiţi de o perspectivă solidă, cei mai mulţi au văzut în on-line o soluţie imediată. Fals! În condiţiile în care piaţa de publicitate din spaţiul virtual este slab dezvoltată, a apărut rapid fenomenul de suprasaturare. Lipsa de criterii şi de autocontrol a transformat ziarele on-line în adevărate coşuri în care informaţiile aluvionare nu reuşesc să contureze o identitate pentru fiecare produs în parte. Scăderea de tiraj a publicaţiilor din Craiova nu a fost nici pe departe compensată cu numărul de cititori din on-line. Oricum, printul a încercat o soluţie de avarie. În schimb, televiziunile şi radiourile locale au rămas captive unor şabloane uzate. Site-urile lor nu oferă o alternativă, dovadă fiind că unele site-uri cu informaţii locale şi înregistrări de la diverse evenimente au mai mulţi vizitatori.
Ce facem, cum traversăm criza? Mergem cu presa craioveană la doctor? Sau o eutanasiem? Mă tem că, pentru tipul de criză în care se află, nu există doctori şi nici un public dispus să-i accepte erorile şi neputinţa.
miercuri, 17 martie 2010
Nevoia de lideri şi de încredere
Criza economică a lovit România cu o forţă multiplicată de lipsa de profesionalism a acelora care ocupă poziţiile-cheie în instituţiile publice şi în zonele de comandă ale sistemului financiar. Măsurile anticriză se dovedesc ineficiente. Degeaba curg declaraţiile excesiv de optimiste din partea guvernanţilor, când din ce în ce mai multe firme îşi închid porţile şi tot mai mulţi oameni de afaceri se recunosc învinşi de lipsa de perspectivă. Cei mai mulţi dintre cetăţeni, disperaţi din cauza pierderii locului de muncă, se agaţă de sistemul bugetar, întreţinut prin împrumuturi externe. Pe fondul lipsei de inspiraţie şi de clarviziune din partea acelora care conduc, la nivelul cetăţeanului simplu se instalează un periculos sentiment de abandonare din partea autorităţilor. Liderii nu sunt capabili să ofere sprijin economic sau moral celor vulnerabili.
Din nefericire, cred că pesimismul general a agravat criza economică. Să avem încredere şi să ne mai punem speranţe în cineva? La ce bun? Doar ne-a anunţat preşedintele că nu poate şi nici nu este treaba lui să scoată România din criză! Şi nici a premierului, a ministrului de Finanţe sau a celui de la Economie… Când o ieşi lumea din criza mondială, ieşim şi noi. Până atunci ne ocupăm de ce avem pe agendă mai important: modificarea Constituţiei, schimbarea lui Geoană din fruntea Senatului, mitinguri pentru primari arestaţi…
Marţi, în Sala Albastră a Universităţii din Craiova, faţa unei asistenţe remarcabile prin număr şi prin apetenţa pentru dialog, Alteţa Sa Regală Principele Radu a susţinut prelegerea “Leadership”. O temă legată de criză, căreia nu avem cum să-i dăm răspuns pe măsură, în absenţa managerilor veritabili. O preocupare firească pentru cei care înţeleg că ziua de mâine va arăta rău dacă nu vom avea lideri puternici, instruiţi şi formaţi după alt calibru decât şmecherii care populează în exces clasa politică actuală.
Nu instituţiile sunt de vină, ci indivizii care le controlează fie din postura de conducători, fie din cea de sforari politici. Ascultându-l pe Principele Radu, am făcut o inevitabilă paralelă între aşa-zişii lideri ridicaţi de valul electoral şi adevăraţii conducători pe care Casa Regală i-a oferit României şi care încă are resurse pentru a-i pune în slujba naţiunii. Şi, din nou, am avut gustul amar al dezamăgirii pe care ne-am produs-o singuri, încredinţând destinele noastre în mâinile unora care s-au arătat nevrednici.
Soluţia? Măcar se poate contura. Pentru a ne redobândi speranţa, avem nevoie de lideri puternici şi credibili, care să reclădească puntea dintre cetăţean şi cel în mâinile căruia îşi încredinţează destinul.
Din nefericire, cred că pesimismul general a agravat criza economică. Să avem încredere şi să ne mai punem speranţe în cineva? La ce bun? Doar ne-a anunţat preşedintele că nu poate şi nici nu este treaba lui să scoată România din criză! Şi nici a premierului, a ministrului de Finanţe sau a celui de la Economie… Când o ieşi lumea din criza mondială, ieşim şi noi. Până atunci ne ocupăm de ce avem pe agendă mai important: modificarea Constituţiei, schimbarea lui Geoană din fruntea Senatului, mitinguri pentru primari arestaţi…
Marţi, în Sala Albastră a Universităţii din Craiova, faţa unei asistenţe remarcabile prin număr şi prin apetenţa pentru dialog, Alteţa Sa Regală Principele Radu a susţinut prelegerea “Leadership”. O temă legată de criză, căreia nu avem cum să-i dăm răspuns pe măsură, în absenţa managerilor veritabili. O preocupare firească pentru cei care înţeleg că ziua de mâine va arăta rău dacă nu vom avea lideri puternici, instruiţi şi formaţi după alt calibru decât şmecherii care populează în exces clasa politică actuală.
Nu instituţiile sunt de vină, ci indivizii care le controlează fie din postura de conducători, fie din cea de sforari politici. Ascultându-l pe Principele Radu, am făcut o inevitabilă paralelă între aşa-zişii lideri ridicaţi de valul electoral şi adevăraţii conducători pe care Casa Regală i-a oferit României şi care încă are resurse pentru a-i pune în slujba naţiunii. Şi, din nou, am avut gustul amar al dezamăgirii pe care ne-am produs-o singuri, încredinţând destinele noastre în mâinile unora care s-au arătat nevrednici.
Soluţia? Măcar se poate contura. Pentru a ne redobândi speranţa, avem nevoie de lideri puternici şi credibili, care să reclădească puntea dintre cetăţean şi cel în mâinile căruia îşi încredinţează destinul.
luni, 11 ianuarie 2010
Pandemia alungă monotonia!
Avem ceea ce ne-am dorit, nu-i aşa? Parcă ne-am întors în timp şi retrăim începutul lui 2009. Aceleaşi discuţii penibile despre bugetul sărăciei, despre numirea Elenei Udrea în fruntea unui minister (acum mai important şi mai bogat), despre lupta preşedintelui cu CSM-ul, despre pensiile şi salariile îngheţate… Şi, evident, nu putea lipsi guvernul de coaliţie şi vociferările fără efect ale opoziţiei. Ce baftă cu gripa porcină, că altfel nu aveam decât subiecte reşapate, uzate prin atâtea dezbateri în mass media. Pandemia alungă monotonia! Nimic nou pe frontul de Est, într-o ţară care nu apare pe fluxurile agenţiilor decât prin miniştri corupţi, infractori de talie internaţională şi ameninţarea economică în spaţiul UE. Ca şi în urmă cu un an, primii loviţi de aşa-zisa politică de austeritate au fost profesorii. Primele disponibilizări şi primele ameninţări de grevă i-au avut în vizor pe dascăli. Guvernul Boc a pus gând rău la 15.000 de cadre didactice. Or fi fiind “specialiştii” regimului Constantinescu, mai ştii?
Agenda publică pare o copie a celei de la debutul anului trecut. Nimic nou. Doar perspectiva crizei economice şi a şomajului. Poate doar cu nuanţe de disperare şi asigurări fără iz de credibilitate din partea guvernanţilor. Ridicările din umeri din partea premierului şi a preşedintelui sunt singurele răspunsuri în faţa provocărilor crizei economice. În noul buget, dezbătut cu patos nesănătos, în comisiile de specialitate din Parlament nu sunt vizibile măsuri de relansare economică sau de atenuare a crizei. Niciun motiv de optimism sau de veste despre luminiţa de la capătul tunelului de criză. Cică dacă îşi va reveni economia mondială se va revigora şi cea mioritică. O teorie atât de simplistă încât nu pare realistă. Adică dacă nemţii vor trăi mai bine va răsări o rază de speranţă şi pe strada noastră? Repet, nu-mi vine să cred că totul este atât de simplu nici dacă mă forţez. Mai bine să-i întrebăm pe oamenii de afaceri autohtoni dacă vreţi să avem un tablou al disperării şi al lipsei de soluţii pentru viitorul apropiat. Cresc impozitele şi taxele locale, sunt îngheţate pensiile, salariile se comprimă…
Singurul lucru nou în viaţa românilor rămân cozile la vaccinările împotriva gripei porcine. De la îmbulzeala pentru a plăti taxele, ca într-un teatru absurd, trecem la cozile pentru vaccin. Poate că se va inventa şi un vaccin pentru a ne recăpa optimismul, cine ştie?
Agenda publică pare o copie a celei de la debutul anului trecut. Nimic nou. Doar perspectiva crizei economice şi a şomajului. Poate doar cu nuanţe de disperare şi asigurări fără iz de credibilitate din partea guvernanţilor. Ridicările din umeri din partea premierului şi a preşedintelui sunt singurele răspunsuri în faţa provocărilor crizei economice. În noul buget, dezbătut cu patos nesănătos, în comisiile de specialitate din Parlament nu sunt vizibile măsuri de relansare economică sau de atenuare a crizei. Niciun motiv de optimism sau de veste despre luminiţa de la capătul tunelului de criză. Cică dacă îşi va reveni economia mondială se va revigora şi cea mioritică. O teorie atât de simplistă încât nu pare realistă. Adică dacă nemţii vor trăi mai bine va răsări o rază de speranţă şi pe strada noastră? Repet, nu-mi vine să cred că totul este atât de simplu nici dacă mă forţez. Mai bine să-i întrebăm pe oamenii de afaceri autohtoni dacă vreţi să avem un tablou al disperării şi al lipsei de soluţii pentru viitorul apropiat. Cresc impozitele şi taxele locale, sunt îngheţate pensiile, salariile se comprimă…
Singurul lucru nou în viaţa românilor rămân cozile la vaccinările împotriva gripei porcine. De la îmbulzeala pentru a plăti taxele, ca într-un teatru absurd, trecem la cozile pentru vaccin. Poate că se va inventa şi un vaccin pentru a ne recăpa optimismul, cine ştie?
vineri, 8 ianuarie 2010
Online vs. print. Cine se bucură de răul presei?
Se anunţă un an greu pentru presa scrisă. În general, pentru mass media, indiferent de suportul de comunicare. De altfel, pentru aproape toate domeniile nu va fi uşor 2010. Doar Emil Boc este super optimist şi lansează previziuni de creştere, însă cine-l mai ia în serios pe actualul premier? Presa scrisă a dat prima semnalul că în piaţă se întâmplă ceva nu tocmai grozav. Câteva ziare din Bucureşti şi-au restrâns activitatea pe online, unele publicaţii de calitate chiar au tras obloanele, în timp ce veştile despre concedierile în rândul jurnaliştilor vin în valuri. Mai mult ca sigur că mulţi vor spune că mass media îşi merită soarta după ce murdăria din campania prezidenţială a năvălit spre public şi cu ajutorul oameni din presă sau patroni din branşă. Ar fi o reacţie pe cât de prostească pe atât de superficială, explicaţia fenomenului fiind mult mai profundă. Compromisurile profesionale ale multor jurnalişti din presa centrală sau locală au fost majore, neputând fi ocolit decontul după ce s-a permis amestecul politicului în mass media. Totuşi, nu este singura explicaţie pentru problemele acestui început de an.
Este implozia presei scrise un rezultat al distanţării publicului în urma partizanatului politic? Nicidecum. Dacă privim la ceea ce se întâmplă pretutindeni, aflăm că multe cotidiene de prestigiu au apelat la concedieri masive sau au redus tirajele. În schimb, internetul a căpătat o importanţă majoră pentru majoritatea publicaţiilor. Nu deschid acum şi aici o polemică privind care formulă jurnalistică este mai potrivită, ci doar constat că piaţa a luat-o înaintea managerilor din mass media de la noi. Acesibilitatea şi spaţiul editorial sunt două dintre argumentele pentru care perspectiva presei tipărite se îngustează într-un ritm ameţitor, în timp ce spaţiul virtual oferă oportunităţi neexploatate până acum de editorii români.
Dacă mass media centrale au făcut oarecare investiţii în domeniul online-ului, publicaţiile locale şi cele regionale încă sunt captive unui singur mod de a distribui informaţia. Oare de ce s-a întâmplat acest lucru? Paginile online ale ziarelor din provincie, pentru a ne referi doar la cele care se pot numi astfel, arătau că numărul de cititori este mai mare decât cel al formei tipărite. În plus, pe lângă cele două argumente importante amintite, interactivitatea şi actualizarea în timp real a informaţiei dovedeau că o nouă formă de jurnalism bate la uşă. Ceva îmi spune că efectele crizei economice asupra mass media grăbesc modernizarea în acest domeniu, spre deziluzia celor care se bucurau, prematur, că prima victimă va fi presa scrisă. Numărul de cititori arată că, după dezvoltarea ediţiilor online, audienţa presei a crescut.
Este implozia presei scrise un rezultat al distanţării publicului în urma partizanatului politic? Nicidecum. Dacă privim la ceea ce se întâmplă pretutindeni, aflăm că multe cotidiene de prestigiu au apelat la concedieri masive sau au redus tirajele. În schimb, internetul a căpătat o importanţă majoră pentru majoritatea publicaţiilor. Nu deschid acum şi aici o polemică privind care formulă jurnalistică este mai potrivită, ci doar constat că piaţa a luat-o înaintea managerilor din mass media de la noi. Acesibilitatea şi spaţiul editorial sunt două dintre argumentele pentru care perspectiva presei tipărite se îngustează într-un ritm ameţitor, în timp ce spaţiul virtual oferă oportunităţi neexploatate până acum de editorii români.
Dacă mass media centrale au făcut oarecare investiţii în domeniul online-ului, publicaţiile locale şi cele regionale încă sunt captive unui singur mod de a distribui informaţia. Oare de ce s-a întâmplat acest lucru? Paginile online ale ziarelor din provincie, pentru a ne referi doar la cele care se pot numi astfel, arătau că numărul de cititori este mai mare decât cel al formei tipărite. În plus, pe lângă cele două argumente importante amintite, interactivitatea şi actualizarea în timp real a informaţiei dovedeau că o nouă formă de jurnalism bate la uşă. Ceva îmi spune că efectele crizei economice asupra mass media grăbesc modernizarea în acest domeniu, spre deziluzia celor care se bucurau, prematur, că prima victimă va fi presa scrisă. Numărul de cititori arată că, după dezvoltarea ediţiilor online, audienţa presei a crescut.
miercuri, 5 august 2009
«Prima casă», încă o ţeapă
Dacă a pariat cineva pe capacitatea Guvernului de a ne scoate la liman, se poate considera liderul neîncoronat al naivilor. Pur şi simplu, incompetenţa musteşte la fiecare gest făcut de echipa lui Boc. Născocirea impozitului forfetar şi jongleriile cu programul “Prima casă” mai mult au adâncit confuzia şi au amplificat criza economică. Dacă prima măsură a provocat închiderea câtorva mii de firme, cea de-a doua a bulversat piaţa imobiliară, lovită şi aşa de o recesiune cronicizată. Benefiari ai aşa-ziselor programe sociale? Poate doar cetăţenii cu rang de demnitari, nu şi cetăţenii obişnuiţi.
Ni se vinde fum, împachetat frumos, într-un ambalaj de vorbe meşteşugite şi campanii false, găunoase şi expirate. Chiar şi ridicat pe vârfuri şi cu pieptul umflat ca un curcan, Boc nu este decât un pigmeu într-ale administraţiei. Mult trâmbiţatul program de relansare a economiei autohtone a fost un bluf. “Prima casă” nu a făcut decât să crească artificial preţurile locuinţelor. Piaţa a rămas blocată, dezvoltatorii imobiliari scuipând repede bomboana otrăvită, pe care nişte deştepţi o ofereau cu o generozitate suspectă. Şi în Craiova, ca mai peste tot în ţară, nu s-au încheiat decât câteva contracte prin programul-minune. Nici nu se putea întâmpla, altfel de vreme ce iniţiatorii au modificat de două ori condiţiile de aplicare. Deloc surprinzător dacă ne gândim că specialişti într-ale guvernării sunt Ridzi, Udrea şi Nemirschi.
Bancherii au privit cu destulă reţinere iniţierea de către Guvernul Boc a unui proiect prin care cetăţenii erau ajutaţi să bage bani în buzunarele dezvoltatorilor imobiliari. Unii s-au grăbit să spună că mafia imobiliară a făcut presiuni pentru “Prima casă”, ulterior dovedindu-se că toate scenariile erau simple fabulaţii. Ulterior, condiţiile au fost modificate din cauză că majoritatea imobilelor erau deja ipotecate. Chiar şi primul contract de creditare a fost semnat pentru cumpărarea unui apartament dintr-un bloc vechi. Singurul câştig de pe urma “Primei case” îl are numai şi numai Boc. Şi asta nu pentru că premierul şi-ar fi cumpărat o locuinţă, ci la capitolul minciuni ticluite, pentru a oferi iluzia că guvernanţii au soluţii pentru ieşirea din criză. Nu au şi nici nu au cum să le găsească. Numirile în funcţiile-cheie se fac doar după criteriul politic. Pentru Boc, rezultatul alegerile prezidenţiale este mai important decât soarta populaţiei sau prăbuşirea economiei.
În mod absurd şi iresponsabil, se ridică perdele de fum pentru a nu vedea realitatea, cel puţin până după alegeri: “Prima casă” nu este decât o nouă ţeapă. Că tot ne-au fost promise câteva la Guvern, în Piaţa Victoriei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)