Despre volumul meu "Ultimele zile și
viața de după", în revista Ramuri:
"Înțelepciunea de după
Mihai
Firică a debutat remarcabil, ca laureat. Volumele sale de început, ”Biografie
sumară” (1996) și ”Limba șarpelui călător” (1997) au fost premiate, cel din
urmă chiar de Uniunea Scriitorilor din Romania - Filiala Craiova. Aceasta a
făcut ca poetul să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România la 26 de ani,
fiind foarte probabil cel mai tânăr scriitor oltean contemporan primit în USR.
Cartea
”Ultimele zile și viața de după” (București, Editura Tracus Arte, 2017) se
înscrie pe traiectoria inițială a lui Mihai Firică, aceea a poeziei scrise la
timpul ei. Poetul nu aglomerează peisajul beletristic și nu suprasolicită
critica, precum aceia care an de an pun pe sârmă una după alta creații
nespălate, neigienizate, nefinisate, bruioane, flecuștețe și chilipiruri
emoționale. Volumul în discuție acoperă peste un deceniu de poezie în 40 de
poeme. Cărțile sale meticuloase, lucrate, strunite în zbaterea bijutierului
sunt o sărbătoare a spiritului. De altfel, în mod derivat și implicit, această
atenție la temeinicia cărții se regăsește în discursul poetic sub forma unui
apolinic control al inspirației. Nu are importanță cum este de felul lui
poetul; contează că spiritul liric ni se revelează ca un bun controlor al
curbelor interne ale inspirației și al jocului spontaneității.
Ideea
poetică structurală a volumului este că în viață, atunci când se ajunge la
conștientizarea a ceea ce în fapt se întâmplă este prea târziu: înțelepciunea
vine după. Într-un fel sau altul, poemele volumului dezvoltă în diverse
registre, la variate scări și pe diferite niveluri iradiațiile ideii nucleare a
târziului. Principala irizație și iradiație a târziului o reprezintă
înțelepciunea de după: este târziu în ultimele zile, dar poate există o salvare
în viața de după aceste zile. Ce se desprinde din târziul ultimelor zile nu
este de repetat (”Nimic de repetat”) și nici de aruncat la coșul de gunoi al
uitării (”Linia de uitare”). Este de analizat, este de înțeles, este de
transformat în înțelepciune. Târziul din ultimele zile și din viața de după ”e
vremea” când trebuie ”să taci să înduri să adormi să reciți/ în somn/ doar
lacrimi și versuri la sfârșitul zilei” (”Sărută-mi venele”).
Poezia este tabloul înțelepciunii, al interiorizării, al responsabilizării aduse de trăirea sentimentului de a fi venit târziu, de a fi ratat momentul optim, de fi pierdut oportunitatea valorificării plenare a norocului. Poetul s-a trezit târziu, dar ceilalți încă nu dau semne de trezie. Cu alte cuvinte, prin scrisul său, poetul ne trezește înainte de a fi prea târziu. Zicea undeva Leonardo Da Vinci: ”E adevărat că m-am trezit târziu, dar ceilalți dorm încă”.
Poezia este tabloul înțelepciunii, al interiorizării, al responsabilizării aduse de trăirea sentimentului de a fi venit târziu, de a fi ratat momentul optim, de fi pierdut oportunitatea valorificării plenare a norocului. Poetul s-a trezit târziu, dar ceilalți încă nu dau semne de trezie. Cu alte cuvinte, prin scrisul său, poetul ne trezește înainte de a fi prea târziu. Zicea undeva Leonardo Da Vinci: ”E adevărat că m-am trezit târziu, dar ceilalți dorm încă”.
Cazna
de a interioriza târziul generează o lirică a recuperării, a reconsolidării, a
întremării după dezastru. Prin venirea sa târzie în lume, omul este rămas în
urmă, este îngenuncheat. Pe intervalul ultimelor zile și al noii vieți ce
începe sau se termină după, omul este înfrânt, este la pământ. Strădania
co-rezonantă a poetului este să pună în discurs acest târziu al îngenuncherii.
De aceea, în mod mimetic eul poetic mărturisește: ”am scris stând în
genunchi”(”O revoluție pentru fiecare”). Scrisul în genunchi este compasiune,
este empatie, este frică, este îngrijorare, dar mai presus de toate este
interogație în târziu și despre târziu: ”de ce scriu toate acestea și/ de ce
așa de târziu mă întreb” (”Nimic de repetat”).
Este
târziu, foarte târziu, totul s-a încheiat. Pactul comun cu viața din ultimele
zile a fost rupt; cu toate acestea, este posibilă o resetare individuală, este
posibilă o ”revoluție pentru fiecare” (”O revoluție pentru fiecare”). Ultimele
zile sunt urmate de viața de după ruperea pactului. Revoluția recuperatoare
este impregnată de târziul anterior, iar târziul dedublează, scindează, conduce
la segregație. În dus-întorsul momentelor din ultimele zile și din viața de
după, poetul ca exponent al umanității este în genunchi și totalmente dedublat:
”aici sunt eu în urmă tot eu”; el stă alături de congeneri și deși uneori
aceștia privesc ”în direcții opuse/ străini” cu toții ”ne acoperim de tăcere” (”Visare
de zbor”). Una dintre poverile târziului este faptul că viața de după ajunge să
fie viața de după viață: acela va fi momentul când, se spune, ”voi pleca dar va
pleca și ploaia/ dragostea și cele o mie de petale de care se leagănă/ vântul”
(”Ultimele zile și viața de după”). Viața din ultimele zile, viața ce vine,
toată viața poetului este ”prizonieră a inimii” și este ”salvată prin dragostea
dăruită” (”Semnul trecerii”). Într-adevăr, ”e târziu să mai fac toate acestea”,
dar ”dumnezeu ne știe pe numele mic” (”Ministerul somnului”). Salvarea pare
asigurată. Subsecvent, ”în toiul nopții prietenia este adevărată” (”Decalogul
fericirii se oprește la șapte”), ”dragostea rezistă ” (”Amantul perfect”), ”nu
este totul pierdut” și se poate lua ”viața de la început” (”Doamna e cu e
mic”). Per ansamblu, cartea se citește cu interes ideatic și cu plăcere
estetico-intelectuală.
Da, Mihai Firică este un poet așezat, puternic, stăpân pe un
arsenal poetic (tehnic și ideatic) solid și eficient liric. Volumul ”Ultimele
zile și viața de după” este o carte remarcabilă și, totodată, premiabilă."(Ștefan Vlăduțescu - Revista RAMURI, NR 3/2018)