Cazul dispariţiei tragice a Mădălinei Manole repune în discuţie limita până unde publicul are acces, prin intermediul jurnalistului, la viaţa privată a unei persoane publice. Unde te uiţi, amănunte care mai de care mai ciudate despre viaţa vedetei, cele mai multe ocolind latura publică, cea a artistului, cufundându-se în detalii de alcov sau de simple banalităţi, prezentate drept bombe de presă şi “analizate” de la bucătărese la ghicitori în rahat de pisică. În ciuda aparenţelor, nu sunt pudibond şi nici inofensiv, aşa cum ar fi tentat să creadă un coleg de rubrică sau oricine altcineva. Tentaţia de a apela la senzaţional nu m-a ocolit, recunoscând acest lucru cu francheţe, şi nici nu am rezistat, în anumite situaţii, presiunii de a fi “pe gustul publicului”.
Până unde are dreptul presa de a intra în intimitatea unui om? Dar accesul la elemente biografice în postumitatea sa trebuie îngrădit sau, dimpotrivă, oricine, ca într-o grădină publică, poate să intre în orice cotlon al unui spaţiu privat?
Nu încerc să dau un răspuns, ci să-i provoc pe cei care nu se pot sustrage spectacolului mediatic ca să-şi pună aceste întrebări fireşti. O vedetă autentică nu scapă de povara celebrităţii nici după moartea sa. Se găsesc destui care să profite de exploatarea curiozităţii patologice, pentru a-şi spori notorietatea sau chiar pentru a face bani. Cazul Michael Jackson este copiat, in nuce, de epigonii mioritici ai marketingului la catafalc. În criză de subiecte, mass-media s-au repezit la subiectul morbid într-o manieră pe care nu mă feresc s-o calific drept de-o agresivitate absurdă. Carul de reportaj pare a fi înlocuit cu dricul... Până şi anumite emisiuni cu profil economic din grila unor posturi tv “serioase” au fost înlocuite intempestiv, pentru a face loc unor analize înjghebate cu doi - trei “artişti” care nici n-o cunoscuseră pe Mădălina Manole, plus moderatori care se forţează să lăcrimeze în direct.
Ce trebuie să facă jurnalistul în faţa unui subiect pe care-l poate exploata facil pentru a creşte audienţa? Abandonează alte subiecte mai puţin spectaculoase şi se dedică exclusiv despicării firului în patru? Faptul că am ezitări în a folosi orice mijloc sau procedeu de a creşte audienţa îmi poate pune la îndoială competenţa, nu-i aşa? Ca jurnalist, dacă am îndoieli în a livra informaţii despre viaţa intimă, fie ele fără vreo relevanţă cu nefericitul caz, mă fac vulnerabil. Audienţa publicaţiei sau a postului tv/radio înseamnă bani, oamenii de marketing urmărind doar date statistice, ulterior transformate în bani. Condiţionarea economică nu este, de cele mai multe ori, compatibilă cu performanţa profesională sau cu deontologia, lucruri luate peste picior din ce în ce mai des şi cu o uşurinţă dezarmantă. Ce facem, apăsăm pe trăgaci sau lăsăm victima rănită să plece?
P. S.: Goana după senzaţional capătă accente hidoase: agenţia Agerpress, plătită din bani publici, a prezentat o făcătură drept “ultimul interviu al Mădălinei Manole”… Frate, dacă şi aceşti bugetari de lux, plătiţi regeşte doar pentru a mima jurnalismul, sunt predispuşi să mintă publicul pentru a fi băgaţi în seamă, ce să mai comentăm?