Despre volumul meu Ultimele zile
și viața de după au scris mai mulți critici literari, cartea a fost semnalată
în mai multe publicații culturale sau în emisiuni radio și TV, am primit
premii, ba chiar au fost organizate lecturi publice. Așadar, a fost bine primit
și pot să spun, la rândul meu, să fie primit. O nouă cronică literară la
volumul meu de versuri o semnează în „Bucovina literară” un confrate mai tânăr
din Craiova, Petrișor Militaru, care știe cam tot din ceea ce am scris. E un
semn de prietenie și de solidaritate, un semn de încredere reciprocă în
destinul literar. Petrișor Militaru se numără printre tinerii critici literari
cu carte, atenți la lectură și cu un instrumentar bine controlat.
Textul este
preluat integral din „Bucovina literară”:
„Post-apocalipsa poemului şi
orfismul „slab”
Mihai Firică (n. 26 iulie
1970, Craiova) a debutat ca poet în revista „Ramuri”, în 1989, iar în volum cu
Biografie sumară (Aius, 1996), urmat de Limba şarpelui călător (Ramuri, 1997,
reeditat într-o ediție bilingvă în 2006 la aceeași editură) și, la finalul
anului trecut, a apărut cel mai recent volum de versuri: Ultimele zile şi viața
de după (Tracus Arte, 2017). Are poeme traduse în engleză, franceză, spaniolă,
maghiară, japoneză, bulgară și albaneză.
La o privire de ansamblu, se
poate observa încă din titlul volumelor că discursul său poetic oscilează între
înregistrarea elementului biografic (fără a cădea în poetica derizoriului) și o
tonalitate mai discretă, ușor sapiențială, sentențioasă – nu de puține ori sunt
prezente trimiteri la mitologia și cultura greacă, uneori chiar la cea
contemporană (dacă este să ne gândim la „orbul din Zakynthos” din poemul
Decalogul fericirii se opreşte la şapte). Imaginarul poetic este unul
post-apocaliptic, chiar dacă lupta (asemenea luptei lui Iacob cu Îngerul) se dă
la nivelul limbajului poetic, poetul este – și va fi mereu! – un învins care nu
are cum să scrie poemul desăvârșit, însă tocmai această căutare pare să-l aducă
mai aproape de starea originară: „în toiul nopţii prietenia este adevărată/
pofta inimii găsește trupul potrivit/ bucătari locali degustă ai să pierzi mă
anunţă ei/ distrug tot ce-mi poate aminti că am fost copil/ decalogul fericirii
se oprește la șapte” (Decalogul fericirii se opreşte la şapte). Este starea de
cântec, starea de joc, starea de creație prin excelență („mergeam pe strada
pustie eram copilul care plânge cu lacrimi de cerneală/ am mai întâlnit
metafora aceasta undeva puteți spune”, Muzica dulce-amăruie), dar care este în
următorul vers absorbită de dedublarea discursivă în sensul „gândirii slabe” a
lui Gianni Vattimo și pare că starea paradisiacă rămâne, în fond, doar o
metaforă. Totuși, nostalgia acestei stări de grație care dă naștere poemului
revine în mai multe texte și, de fiecare dată, este asociată cu cântecul, cu o
prezență feminină, cu ceva ce ar trebui refăcut sau reconstruit, cu lucrurile
din urmă: „dar oare cine cântă cine fredonează neîncetat în noapte/ de sub
zidul prăbușit/ firul de sânge care se scurge nu înseamnă nimic/ nu ne ajunge
din urmă/ nu ne mai sperie matilda/ o cârpă aruncată în foc/ pe un colț de
pagină am scris și-am tăcut/ toate acestea vor fi spuse în cele din urmă” (Am
scris şi-am tăcut). Mecanicitatea lumii este mereu în contrast creativitatea
poeziei („trăim salutăm militărește oftăm teatral/ lumea în jurul meu cade în
tăcere/ o smoală care îți arde tălpile și te prinde/ un somn din care nu te
poți ridica/ creierul-povară pentru un trupul înstrăinat”, Muzica
dulce-amăruie), senzația este una de lâncezeală și de încetinire, însăși
conexiunea dintre trup și creier este afectată. De altfel, ar merita precizat
faptul că imaginarul post-apocaliptic este chiar o constantă a nouăzeciștilor
craioveni: îl găsim atât în scenariile thanatice ale lui Aurelian Zisu, în
volumul fundătura homer al lui Nicolae Coande sau la Ionel Ciupureanu (volumul
e timpul să visăm un măcel), asta pentru a da doar câte un exemplu și fără a
preciza aici și particularutățile care îi individualizează.
Un alt aspect pe care l-am
remarcat este retopirea poemelor din anunțatul (dar rămas pînă la urmă
nepublicat ca întreg) volum Această femeie care îmi tulbură visele, ele
nereprezentând în arhitectura volumului un ciclu compact, dar fiind în același
timp reprezentative pentru poezia lui Mihai Firică. Atitudinea poetului
oscilează de la ironia “tare” din Amantul perfect („te iubesc fără cusur/ sunt
amantul perfect fără angoase/ cu o forță creatoare care umple neantul/
autoironic de nestăvilit ca în versul anterior// în urbe latră un câine fără
ecou// doct mă vor așeza criticii pe raftul liricii erotice/ dar despre
dragoste n-am scris niciun vers”) la spiritualizarea vieții de cuplu
(„sărută-mi venele căile neștiute/ căutate de seara până dimineața/ noaptea ca
stane de piatră ascultăm șoapte nu se știe unde/ nu se știe cine recită// […]
coroana imperială împletită din iarbă/ noduri de spini// e vremea să taci să
înduri să adormi să reciți în somn/ doar lacrimi și versuri la sfârșitul
zilei”, Sărută-mi venele). De altfel, dincolo de acel liniștit apocalips al
uitării din viața de cuplu (ca în poemul Nimic de repetat) sau rutina asumată
de tragicul maturității (din poemul Te-am strâns la piept şi parcă) se
întrevede, totuși, „viața celui care nu se va mai naște” (Calea sângelui) –
acea stare lucidă și, în același timp, dublată de o anumită savoare a
prezentului care pare să curgă doar prin venele poeziei autentice.
Spre finalul volumului, lipsa
instanței feminine echivalează, până la urmă, cu o stare post-poetică în care
eul se izbăvește de limbaj, rămânând numai un ecou al unui strigăt ce pare să
fie acela de la începuturile poeziei: „aș fi zis că soarele bătrân îmi va spăla
limba/ rămân zile în șir fără femeia galbenă/ fără să scriu nimic despre mine
ca despre fratele meu// strivesc strigătul sub măști violete” (Billy).
În concluzie, volumul de
versuri al lui Mihai Firică îl plasează în 2018 în pole position,
reîntărindu-mi convingerea că este unul din cei mai buni poeți craioveni
contemporani.”
(Petrișor Militaru –
Bucovina literară, nr 1-3 ian-martie 2019)
