marți, 28 august 2012

Republica, un iarmaroc în care se tocmesc funcţii


Un intelectual implicat în viaţa politică se plângea, înainte de a participa la o dezbatere televizată pe teme politice, că nimeni nu mai ascultă argumente şi că „totul s-a redus la încăierarea galeriilor, ca la fotbal în care se dă foc la tribună şi se aruncă cu scaunele în cap”. Mi se pare corectă observaţia. Este o radiografie a ceea ce se întâmplă în societatea românească, aproape toţi cei care îşi exprimă opiniile fiind loviţi parcă de sindromul „eu am dreptate, tu dacă mă contrazici eşti o nulitate”. Uşor de explicat de ce s-a ajuns aici dacă ne uităm la sistemul promovat de liderii politici din ultimele decenii. Democraţia originală pe care am fost obligaţi s-o suportăm s-a redus la impunerea voinţei absolute a celor care obţineau, indiferent de mijloace, mai multe voturi. Adică „eu am câştigat alegerile, eu sunt şef, am statul la dispoziţie, ceilalţi trec în opoziţie”. Recunoaşteţi cumva descrierea lui Băsescu în această, să-i spunem, definiţie? Dar pe Ion Iliescu? Şi nu cumva se regăsesc aici şi satrapii locali, cei care deţin puterea discreţionară pe baza unor voturi strânse de cele mai multe ori de la ignoranţi pe care-i interesează doar cine este şeful statului? Lipsa de măsură, absenţa oricui arbitru şi forma fără fond au condus la starea de lucruri descrisă de intelectualul exasperat de felul în care se „polemizează” la noi.


Reprezentativitatea într-un sistem republican este discutabilă, fiind rezultatul, de cele mai multe ori, a exprimării votului popular sau al celor mandataţi să reprezinte un număr de cetăţeni. Câteodată, cum s-a petrecut şi la referendumul pentru demiterea lui Băsescu, reprezentativitatea este asigurată printr-o victorie obţinută la masa verde, deci nu prin voturile exprimate, ci prin cele rămase neutilizate. Arbitrul lipseşte din societate. Sau, mai bine zis, arbitrul este direct implicat în păruiala generală în care nu încap argumentele. Episodul suspendării lui Băsescu şi încercarea de demitere prin referendum nu a făcut decât să arate absenţa reprezentativităţii şi a legitimităţii oricărui „arbitru” ales. Dispare reprezentativitatea odată cu victoria în alegeri? Se pare că da. Încrederea în cei votaţi la un moment dat se volatilizează de cele mai multe ori, generând frustrări din partea celor care au încredinţat mandatul de a fi reprezentaţi. Mai mult decât atât, se constată că victoria a fost obţinută prin minciună, manipulare sau chiar furt. Nu poţi face nimic, riscând ca aşteptarea finalului de mandate şi organizarea de alegeri să ducă la acelaşi rezultat consemnat tot în urma unui rapt electoral. Evident, sistemul republican generează frecvent astfel de situaţii. Argumentul privind alegerea de către popor a preşedintelui insignifiantă în raport cu dezamăgirea socială produsă.
Sistemul monarhiei constituţionale înlătură nu doar zbaterea inutilă a corpului electoral, ci generează dezbateri reale la nivelul societăţii. Republicanii, care tocmai se comportă acum ca două galerii de fotbal, trebuiesc priviţi în comparaţie cu cetăţenii din ţările care au monarhie constituţională. Acolo arbitrul nu trage la poartă şi nu ţine partea niciunei tabere. Din simplul motiv că este suveran şi nu şef. Dar pentru această discuţie ne-ar trebui un spaţiu mult mai mare, nu-i aşa?

marți, 21 august 2012

Daaa... uite cine are conştiinţă civică şi vine în chiloţi la vot!

Debordând de viaţă şi având un înalt orizont democratic, un cârd de mioare au năvălit în chiloţi la secţiile devotare. Au înţeles că au ocazia să dea un exemplu de civism critic sub privirile profesorale ale lui Radu Mazăre. La referendum nu au venit morţii, cei pe care guvernul lui Ponta i-a lăsat pe dinafară...


luni, 20 august 2012

“Credeţi că România se îndreaptă spre o direcţie bună?”


M-a amuzat de fiecare dată întrebarea uşor ironică din sondaje „Credeţi că România se îndreaptă spre o direcţie bună?” Adică? Nu cumva suntem luaţi peste picior? Evident, nu cred că ghicirea viitorului îi preocupă pe sociologi sau pe cei care plătesc pentru realizarea sondajelor, ci o anumită stare de spirit a populaţiei. Trebuie să privim cu scepticism toate procentele furnizate cu privire la ceea ce cred cetăţenii despre mersul lucrurilor. În definitiv, nu văd de ce ar fi aşa de important să răspundem cu sinceritate la această întrebare. Pe nimeni nu interesează cu adevărat părerea cetăţenilor despre încotro se îndreaptă România. Aleşii vor să vadă dacă nemulţumirile alegătorilor pot fi direcţionate către votul negativ şi cum se obţine un profit maxim dintr-o credinţă minimă în viitor. Cu cât este mai scăzut nivelul de încredere şi cu cât mai gol este stomacul cetăţeanului cu atât este mai bine pentru politician. Restul nu contează.
Criza politică actuală nu este deloc întâmplătoare. Dacă nu ne-ar fi confiscat agenda personală pentru a o umple cu gunoaiele, reziduurile despre referendum şi suspendare. În plină vară caniculară a izbucnit războiul rozelor, o confruntare pe viaţă şi pe moarte între vlăstarele fostului PCR, ramura Iliescu şi ramura Băsescu. Securiştii bătrâni nu vor să mai tolereze orientările tinerilor mateloţi către Licuriciul cel Mare. Aşa că tot poporul a trebuit să se plaseze într-o tabără. Unii cu Suspendatul, alţii cu Interimarul. Au curs fluvii de insulte, de ameninţări, de dosare penale, de câte şi mai câte… Nici până în prezent nu au convenit care e mai tare. Confruntarea aceasta ne-a costat enorm. Imaginea ţării este praf, instituţiile decredibilizate, cetăţenii învrăjbiţi, economia la pământ. Nu a mai fost timp pentru administraţie din cauză că toţi funcţionarii au fost mobilizaţi la referendum, apoi la minirecensământ… Lefegii de la stat au stat mai mult cu ochii pe uşa directorului să vadă dacă va fi schimbat numele de pe tăbliţă şi ce politruc va fi uns în locul politrucului vechi. Şi mai vin unii să întrebe dacă noi credem că ţara se îndreaptă spre direcţia cea bună…
Există o seamă de „marinari” cărora nu le plac apele liniştite. Unuia ca Băsescu i se pare o pierdere de timp să te plimbi la şosea, să citeşti o carte sau să mergi la o piesă de teatru. Gusturi mai aspre se cultivă în crâşme cu tovarăşi politici şi cu discuţii aprige despre „cum să-l facem pe ăla şi cum să-l trântim pe celălalt”. Este un fel de sport naţional trânta politică şi n-ai ce face. Unora nu le place liniştea de bibliotecă şi consideră neproductiv să munceşti fără reprize de arţag crunt. Decât o pace socială instabilă, mai bine un conflict permanent, nu-i aşa? Hai, acum, să răspundeţi dacă ne putem îndrepta spre direcţia cea bună.

luni, 13 august 2012

Cine este B. Chireac? Uite cum vorbeşte cu prietenul său D. Cocoş

Bogdan Chireac, jurnalist de care CTP şi ziariştii de la Gândul  nu au mai vrut să audă: „Am făcut armata cu Dorin Cocoş în 1980, la Slatina, mă cunosc cu el de 30 de ani”. Acest citat este preluat din Adevărul, unde puteţi citi întreaga transcriere a înregistrării. Mai jos, un pasaj relevant.

Dorin Cocoş şi Bogdan Chireac - foto Click.ro
Dorin Cocoş: F...-n gură să te fut, fii atent dacă e, fac o de asta, un autodenunţ, şi spun ţi-am dat de 10 ani, îţi dau de aia de parcări şi n-ai plătit. Asta e la foloase necuvenite.
Bogdan Chireac: Auzi, f...-n gură să te f..., auzi, de ce nu mi-ai dat de aia de parcare, nesimţitule?
Dorin Cocoş: Păi nu-ţi mai dau, dacă eşti acum suspect de DGA (n.r. Direcţia Generală Anticorupţie), procuratura, nu mai vreu să mă compromit cu tine, nu-ţi mai dau de aia de parcare.
Bogdan Chireac: Ce nenorocit eşti, mă!
Dorin Cocoş: Păi ce să fac, să mă compromit cu tine, nu vezi ce faţă de infractor ai, dacă ai ajuns să te cheme procuratura, înseamnă că nu mai mă întovărăşesc cu tine, gata.
Bogdan Chireac: Auzi, bă, când se uită cineva la tine şi să nu-mi spună mie Cocoş, zice uită-te la tine ce faţă de infractor! Bă, să-mi spună Cocoş mie, uită-te ce faţă de infractor ai! Bă, nu se poate!
Dorin Cocoş: Păi ce să fac, nu vezi că te-a chemat procuratura, nenorocitule! Nu, nu-ţi mai dau de aia de parcare mânca-ţi-aş gura ta! Compromiţi instutuţia.
Bogdan Chireac: Băi, mie mi-au dat drumul, pe tine când te-a chemat, te-au şi luat, mânca-mi-ai p...
Dorin Cocoş: Bă, eşti nebun? Păi de ce să mă ia, poate să mă ia, dacă am vreun dosar de pe vremea lui Ceauşescu când dădeam vize şi casete porno, poate de atunci. Să mă ia, că de atunci încoace nu prea mai are de ce.
Bogdan Chirieac: E o nebunie!
Dorin Cocoş: Sau când treceam cu blugii la vamă, poate de atunci din '90, dar era vama liberă.
Bogdan Chirieac: Bă, dar stupefiat am fost, mânca-ţi-aş!

Vinovaţii fără vină


Aşa cum am avut „revoluţie” fără terorişti şi corupţie fără corupţi avem şi criză politică fără băieţi răi şi doar cu îngeraşi care se dau loviţi când îi privesc procurorii în ochi. Cine se face vinovat de ratarea obiectivelor strategice şi de agravarea problemelor în care se zbat românii? Se pare că nimeni nu-şi asumă nicio eroare, nimeni nu vrea să aibă vreo pată pe biografie şi cam toţi politicienii arată cu degetul către adversar. După două guvernări care de multe ori au adus ţara pe marginea prăpastiei prin incompetenţă şi iresponsabilitate, ne-am dat repede seama că echipa încropită de Ponta nu face decât să prelungească agonia şi să afunde şi mai mult România în mocirlă. Dar de ce să le spunem acestor neîmpliniţi că fac erori când ei comit fărădelegi cu feţele îngheţate precum asasinii cu simbrie?

Criza politică declanşată o dată cu schimbările la foc automat ale USL pentru preluarea controlului asupra Camerei Deputaţilor, Senatului, Monitorului Oficial, Avocatului Poporului şi suspendarea preşedintelui a fost prelungită prin contestarea referendumului pentru demiterea lui Băsescu. Guvernul USL a organizat referendumul, a comunicat cifra alegătorilor, a fixat prin lege pragul de validare, iar când absenteismul a dat calculele peste cap au curs contestaţiile tot dinspre cei care au avut acces nelimitat la pârghiile puterii. Aşa ceva este greu de înţeles şi de acceptat în ciuda scopului de a scote din scenă un personaj odios ca Băsescu. Din simplul motiv că toate costurile sunt aruncate pe umerii celor mulţi şi ei chiar nu au nicio vină pentru ceea ce se petrece acum.

Cineva spunea că mai important decât să stabilim vinovăţii şi să cerem tăieri de capete este să stabilim unde ne aflăm. Bun, o luăm pe calea creştinească şi iertăm cu nemiluita, la foc automat, aşa cum am făcut vreo 20 de ani. Aderarea Schengen a fost amânată în ciuda “sentimentului lăuntric” al lui Andrei Marga, ministru de Externe înlăturat într-un mod ruşinos pentru a-i face loc lui Corlăţean. Moneda naţională s-a depreciat vertiginos şi BNR a cheltuit aproape două miliarde de euro pentru a menţine leul în viaţă. Scăderi masive la Bursa de Valori Bucureşti. Credibilitatea României pe plan internaţional a fost făcută ţăndări. Lista poate fi completată şi alte „erori” vor veni pe bandă rulantă. Câţiva miniştri au fost înlocuiţi, iar alţii şi-au dat demisia. Nu opoziţia este de vină şi nici Băsescu. A arunca vina la nesfârşit pe celălalt este o perseverare în neputinţă şi arată limpede că nici actuala formula guvernamentală nu are instinctul binelui. Speranţele au fost repede risipite tocmai când mulţi credeau că schimbarea va aduce nu doar feţe noi, ci şi un mod responsabil de a arăta mai multă preocupare pentru cei mulţi. Nu ne-au trebuit decât două-trei luni ca să ne dăm seama că vinovaţii nu au vină iar de suportat vor suporta tot cei fără vină, cetăţenii traşi pe sfoară când de unii, când de alţii, într-un joc stupid şi periculos de-a democraţia originală.

miercuri, 8 august 2012

Bâlciul ia amploare. Cine stinge lumina?


O vară fierbinte, la propriu şi la figurat. Haitele politice se sfâşie între ele fără a le mai păsa cine mai rămâne în picioare la final. Mandatul de preşedinte suspendat al lui Traian Băsescu a intrat în faza prelungirilor în urma indeciziei Curţii Constituţionale. Cică trebuie să fim renumăraţi, să vedem care morţi au votat multiplu la referendumul pentru demiterea lui Băsescu şi care decedaţi au fost menţinuţi pe listă. Cel care trebuia să ne numere a murit din punct de vedere politic, adică a demisionat şi nu ne va număra nimeni. Nici pe cei care am murit când nu ne-am dus să votăm la referendum, nici pe morţii care au făcut turism electoral şi au ridicat procentele de prezenţă la peste sută la sută. În România, canicula şi febra electorală sunt la putere. Bunul-simţ şi raţiunea sunt simple bagaje abandonate într-o gară în care nu a mai oprit demult niciun tren. Nebunii sunt la butoane şi se joacă, prin rotaţie, cu destinele noastre.
Dacă într-un comentariu anterior puneam întrebarea deloc retorică cu privire la mobilul declanşării demiterii preşedintelui Băsescu, în acest moment, după toate cele care s-au petrecut în Parlament, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului şi alte instituţii, cred că am găsit motivul: canicula! Pur şi simplu i-a lovit căldura şi a provocat un iureş demolator al USL. Avântul cuplului de mare profunzime Ponta-Antonescu s-a lovit de valurile de apărare ridicate din vreme de Băsescu. Era previzibil că nu a stat preşedintele cu mâinile în sân să aştepte momentul în care se gândesc adversarii să-l demită. A urmat un război pe viaţă şi pe moarte, ajuns în clipa de faţă la stadiul de bâlci. Spectacolul a depăşit graniţele naţionale şi am reajuns saltimbancii Europei. Distracţia ne costă enorm deja. Şi ne va costa şi în viitor. Cine nu vede legătura dintre prăbuşirea cursului leu/euro şi tembelismele politicienilor poate fi trecut în lumea glumeţilor cu certificat.
Schimbările forţate în componenţa Guvernului Ponta nu sunt efectul replicilor lui Băsescu. Aparţin tembelismului unor lideri USL, care pot compromite un proiect politic de anvergură din simplul motiv că statura lor de oameni politici este mult prea mică în raport cu rolul pe care trebuie să-l joace. Spre ce ne îndreptăm este greu de anticipat. Ţara nu pare a fi guvernată şi nici preşedintele Băsescu nu este dispus să părăsească scena politică. Totuşi, domnilor, cineva va trebui desemnat să stingă lumina!

miercuri, 1 august 2012

Mândru de românii mei!


Este greu de înțeles de unde își trag forța acești români minunați care ne reprezintă, parcă în ciuda a ceea ce se petrece în țară, în competițiile internaționale. Medaliile obținute la Jocurile Olimpice de la Londra sunt un cadou nemeritat pentru noi, cei care cheltuim aiurea fonduri pentru te miri ce investiții (parcuri în păduri și bazine de înot în comune fără rețea de apă potabilă…) și ignorăm sportul. De prea mulți ani, sportivii sunt adevărații ambasadori ai țării în vreme ce diplomații toacă inutil bani din buget și fac munca SIE.


Suntem priviți drept o curiozitate în Uniunea Europeană când sportivii obțin performanțe născute din umilințe, lipsa dotărilor și dispreț din partea autorităților. Recompensele materiale în cazul performanțelor deosebite sunt juste însă rămân neacoperite sacrificiile pe care, contribuind la succesul general, le fac alte zeci sau poate mii de sportivi și antrenori. Lor li se cuvine respectul nostru, arătat prin susținerea materială a activității lor și prin recunoașterea meritelor în societate. Sunt mândru de românii mei care mă reprezintă la Londra!