"La
abordarea critică a poeziei lui Mihai Firică, prima constatare este că
aceasta pare a depune un efort perseverent de a se ascunde în sine/ a
fugi de sine, recurgând la câteva modalități restrictive, disimulatorii,
la destructurări, la sincope, la o rejectare a sentimentelor.
Scriitorul limitează accesul către propria identitate și printr-o grilă
tematică exigentă.
Volumul Ultimele zile și viața de după
(Editura Tracus Arte, București, 2017) proiectează o astfel de
voluptate reprimată, de trăire artificializată, văzută dintr-un unghi
polemic: „câteva imagini sfărâmate din seara trecută am fost/ împreună/
am rămas singuri și goi/ în mijlocul drumului ca iepurii speriați de
prea/ multă dragoste/ de impetuosul sentiment al iubirii// miros de
carne tânără dinspre tarabe/ praf și pulbere pe biografia stearpă/ urme
adânci pe ziduri/ bine gândit îți spui/ o bucată de carne în formă de
inimă nu-i totuși o/ inimă/ pe grupuri ne-au ordonat iubiți/ ritmic/
faceți dragoste din ce în ce mai mulți/ asta ne va folosi la ceva/
aventura ne va fi de folos// tresar de sub o blană de iepure uriaș” (Biografii sterpe, iubiri pe sfert).
Este prezentată o lume dezamparată, golită de voință, de precepte,
ajunsă victima propriei indiferențe: „departe de ochii lumii/ ascuns de
frivolitatea capitalei sentimentale/ trofeul fricos râde de vânător dar
se așază/ cuminte/ în bătaia puștii” (Lacrimi gemene). Poetul este ironic, dar cu o gestică dramatică, sugerând crepuscularitatea, declinul, sfârșitul lumii.
Tematica
poemelor este consecventă, unicordă, însă rafinat diversificată,
desfășurând o paletă de nuanțe discrete, filtrate, în sepia: „lumea
toată e galbenă/ în oglinda retrovizoare se-arată” (Pe dinăuntru).
Se remarcă o atracție specială pentru organic (chipul hăcuit plutind în
chiuveta cu sânge, măruntaiele curgând din abdomen, bucăți de carne
legate cu sârmă etc.), fără însă să distoneze în vreun fel cu restul
textului.
Paradoxal,
ideea de sfârșit al timpului, de însingurare, de deznădejde nu provine
numai dintr-o metafizică existențială (deși nu se exclude o asemenea
situație), ci, mai ales, dintr-o decepție sentimentală, dintr-o lipsă de
încredere în iubită sau în divinitate: „niciodată n-am vrut să decupez
fotografii/ imaginea ta surâzând pentru mine ca și când/ așteptai să te
strâng în brațe să mi te lipești de/ piept/ te implor lasă-mă să scriu
despre tine/ ca și cum te-aș aștepta dar ai fi lângă mine// m-am udat
cămașa nu mai flutură/ să merg la luptă mi se pare banal/ un moft să mai
cad răpus pe patul de frunze/ o dramă, doi oameni și litere ruginite//
ieri seară a plouat la fel ca și alaltăieri” (Te-am strâns la piept și parcă).
Asemeni Mântuitorului, poetul simte piroane străpungându-i palmele,
dar rezultatul, un carnaj sângeros, nu face decât să-i sporească
suferința. În ciuda imaginii unei morți care se petrece la infinit, a
îngerilor butaforici, a lipsei de sacralitate și a prezenței puternice a
materialității, experiența vieții merită acceptată: „aceasta este ziua
în care am înțeles că voi muri// cât un grăunte de nisip de ar fi/
fericirea și restul/ cred că merită să mori pentru asta/ în zori se
deschide calea spălată cu sânge/ și-ți spui că trebuie să o iei de la
capăt” (Ziua în care am înțeles).
Asemenea momente de entuziasm sunt rare, predominând însă atitudinea
sceptică, deconcertată. Omul nu are dimensiune transcendentă, este doar
suferință și dejecție: „orice eveniment/ care agită spiritul mulțimilor/
fie revoluție fie dezbatere de idei care animă/ doi bețivi la miezul
nopții/ lasă în urmă doar o dâră/ de lacrimi și rahat” (O revoluție pentru fiecare).
O mulțime „care se satură cu minciună și carton colorat/ baloane de
săpun și arginți falși” se situează sub nivelul unei exigențe umane.
Poetul își asumă, în chip impresionist, durerile tuturor. Mediul este
unul bacovian, melancolizant: „flori galbene aerul mov/ frunze uscate și
frig/ ne vom cunoaște joi// mâna absentă și rece se plimbă alene prin
păr” (Joi la început de noiembrie). Modalitatea folosită este concentrarea mare, comprimarea unor stări, emiterea unei puternice încărcături emoționale.
Cartea
poate fi interpretată și ca o formă de frustrare, scriitorul
socotindu-se nedreptățit, fiindcă este biet muritor, fiindcă nu este
mântuitor: „pe aici nimeni nu trece nu scoate o șoaptă/ nimeni nu spune
mihai te iubesc fie sângele tău/ fie carnea ta/ prânzul și cina mea/ fie
inima ta breloc la noaptea răstignirii mele” (Omul cu foarfecă neagră și grea).
El își subminează orice pornire sentimentală, deși fondul său se
dovedește unul plin de afecțiune. Realitatea apare ca second hand,
produsă pe un paltou de filmare. Dorința de autoanihilare sfârșește prin
renunțarea la propria identitate: „mișcă-te fă ceva mănâncă-ți inima
șterge-ți numele” (Închinarea de seară).
Poezia
lui Mihai Firică are o tematică restrânsă, dar densă, cu un imaginar
intens. Se bazează pe o derulare imagistică, uneori repetitivă, pe
expresivitate, pe o viziune tensionată asupra existenței. Scriitorul
este un decepționat, unul care nu mai găsește justificare vieții. Totul,
iubire, cunoaștere, înțelepciune, este acaparat de o nefericire fără
leac.
Paul Aretzu (Viaţa ca limită, România literară nr 3-4/ianuarie 2019)"
