joi, 21 februarie 2008
Am văzut şi blogeri satisfăcuţi...
Elena Udrea este satisfăcută de efectul crizei provocate de autoproclamarea independenţei provinciei sârbeşti Kosovo. Avertizat de un amic, am dat fuguţa pe blogul blondei secretar executiv al PD-L să citesc textul despre bucuria stârnită de dramaticele evenimente din Serbia. Sincer, am primit cu destulă îngrijorare şi circumspecţie apariţia unui stat-hibrid pe harta Europei, aşa că-mi puteţi înţelege respectiva curiozitate. Într-un limbaj sărăcăcios şi cam lemnos, Elena Udrea îşi exprimă bucuria să simtă cum românii şi-au regăsit brusc demnitatea, opunându-se independenţei provinciei Kosovo. Efuziunea fostei consiliere de la Palatul Cotroceni, actualmente vector blond de imagine al democrat-liberalilor, îmi aminteşte de pionierii şi şoimii patriei care, înălţând ode tovarăşului iubit, mai aveau puţin şi se scăpau în pantaloni. Bucuria imensă i-o fi provocat-o reacţia lui C. V. Tudor sau UDMR? Concomitent cu salutul pentru trezirea naţiei şi descoperirea poziţiei verticale s-o fi produs şi efectul de ştergere a memoriei, uitând numeroasele situaţii în care conducătorii noştri au preferat mai mult poziţia capră (avertisment pentru cârcotaşi: nu este o aluzie sexuală!). Dacă tot vorbim de demnitate, cum rămâne cu reacţia “Licuriciului cel Mare”, care, fără perdea, ne-a transmis că reacţia oficialilor români faţă de independenţa Kosovo a fost exagerată? Sincer, nu m-am bucurat nici în faţa reacţiei premierului Tăriceanu, care nu părea să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său, deşi ministrul liberal Ludovic Orban îi cerea imperativ scoaterea miniştrilor UDMR din Guvern. Cu adevărat demnă ar fi fost condamnarea intervenţionismului Uniunii Europene şi al Rusiei în cazul provinciei Kosovo. Am spus doar că suntem împotrivă, dar n-am sufla în faţa celor care au influenţat brutal desfăşurarea evenimentelor. Voi putea spune că avem conducătorii pe care-i merităm, cu adevărat şi nu în sens peiorativ, abia când politica noastră externă va fi făcută de profesionişti şi nu de securişti sau nătăfleţi cu şuviţe. Dacă vrem să ţinem capul sus, aşa cum îi place Elenei Udrea de la o vreme să-şi imagineze că merităm, ar trebui să avem o reacţie oficială de condamnare a drepturilor românilor din Serbia, Ucraina, Bulgaria şi Ungaria. Românii de pe Valea Timocului sunt batjocura Serbiei, autorităţile de la Belgrad promovând o politică de asimilare forţată. Limba română este interzisă în Timoc, numele româneşti schilodite cu forţa, în timp ce dreptul la educaţie este un vis ce pare de nerealizat. Dacă vrea să vadă şi alţi blogeri bucuroşi, fosta consilieră prezidenţială ar face bine să-i sugereze preşedintelui Băsescu să-i ceară preşedintelui Serbiei, care vine în vizită la Bucureşti, schimbarea politicii Belgradului faţă de românii timoceni. Cum pot fi eu bucuros şi demn de reacţia autorităţilor de la Bucureşti când ştiu că viaţa preotul Boian este ameninţată de sârbii revoltaţi de înălţarea unei biserici ortodoxe la Malainiţa? Cum pot fi mândru de politica externă a României când aflu că, pe fondul instigărilor prelaţilor ortodocşi sârbi, s-au înmulţit atacurile împotriva românilor din Timoc? Ne putem considera lideri în politica regională sau făuritori ai axei de securitate Washington - Londra - Bucureşti, dar să fim ocoliţi de conductele de petrol şi gaze naturale... cu jumătăţi de măsură ne putem minţi că suntem ceea ce mai avem mult până a fi. Ne putem comporta ca limbricii în timp ce ne imaginăm că suntem vulturi, nu-i aşa?
miercuri, 6 februarie 2008
Victoria căpuşelor?
Curtea Constituţională a făcut ţăndări orice speranţă că adevărul despre poliţia politică a regimului comunist va fi aflat din dosarele ce se găsesc sub tutela Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).
Legea după care funcţiona respectiva instituţie-hibrid a fost declarată neconstituţională, aşa că orice demers oficial pentru deconspirarea foştilor colaboratori a fost blocat. Un lucru extrem de periculos în sine, iar dacă ne raportăm la faptul că ne aflăm într-un an în care se vor desfăşura alegeri locale şi parlamentare, avem de ce să punem întreg procesul democratic sub semnul întrebării. De parcă nu era îndeajuns că foştii securişti ne râd în nas din fotoliile parlamentare, acum ne vom trezi că toţi turnătorii dovediţi vor fi spălaţi de viciul legislativ speculat de Dan Voiculescu. Cum se va ieşi din această fundătură, în care tot politicienii ne-au aruncat, îmi este greu să spun. Dar nu voi ezita să reafirm lucrurile scrise în nenumărate rânduri, dovezile regăsindu-se în câteva zeci de articole publicate despre Securitate şi victimele sale. De fapt, nici nu cred că securiştii şi tot angrenajul de care s-au servit şi pe care l-au menţinut în viaţă până acum sunt învingători. Victoria lui Voiculescu şi a tovarăşilor lui e reprezentată de poziţiile privilegiate pe care le-au ocupat imediat după decembrie 1989, precum şi de absenţa oricărei pedepse aplicate celor care au săvârşit abuzuri. Dar este cineva atât de naiv încât să considere Securitatea o structură “naţională” şi nu un instrument de represiune a regimului comunist? Dej şi Ceauşescu şi-au bazat domnia lor sângeroasă pe docilitatea dulăilor pe care-i asmuţeau împotriva disidenţilor sau a adversarilor din partid. Populaţia era terorizată de securişti şi de informatorii care împânzeau întreaga societate românească. Dacă nu au fost pedepsite crimele securiştilor, înseamnă că ei au repurtat o nouă victorie asupra noastră? Mă tem că s-ar putea considera victorioşi doar în cazul în care ignoranţa sau tăcerea complice s-ar aşterne asupra ticăloşiilor săvârşite de cei reprezentaţi în plan politic de Voiculescu, Ilie Merce, Vadim şi alţii asemenea lor. Reţelele lor se întind ca o pânză de păianjen pe societatea românească, iluzia că Securitatea este moartă risipindu-se imediat ce i-am văzut regrupaţi pe torţionari în noua lor instituţie-gazdă: SRI. “Profesorul” Măgureanu şi Ion Iliescu sunt autorii morali ai resuscitării unui organism parazitar, decuplat prin forţă de revolta populară din 1989 de la conductele cu sânge, pentru ca la scurt timp să-şi înfigă colţii în grumazul societăţii. Vom fi învinşi de securişti şi de urmaşii lor doar când lehamitea, blazarea şi dezinteresul ne vor face să abandonăm lupta împotriva lor şi să acceptăm “moştenirea”. Mai mult decât atât, vom fi vinovaţi dacă ne vom complace să asistăm la agresiunea lor şi la încercarea de a ne prosti pe toţi, aşa cum a vrut Dan Voiculescu. Această căpuşă cu antene vrea să ne convingă că toţi românii au fost colaboratori, de parcă ea şi tembelii care-i cântă în strună pe canalele sale ar fi poporul.
O mentalitate de căpuşă, aidoma celor pe care trebuie să le zdrobim.
Legea după care funcţiona respectiva instituţie-hibrid a fost declarată neconstituţională, aşa că orice demers oficial pentru deconspirarea foştilor colaboratori a fost blocat. Un lucru extrem de periculos în sine, iar dacă ne raportăm la faptul că ne aflăm într-un an în care se vor desfăşura alegeri locale şi parlamentare, avem de ce să punem întreg procesul democratic sub semnul întrebării. De parcă nu era îndeajuns că foştii securişti ne râd în nas din fotoliile parlamentare, acum ne vom trezi că toţi turnătorii dovediţi vor fi spălaţi de viciul legislativ speculat de Dan Voiculescu. Cum se va ieşi din această fundătură, în care tot politicienii ne-au aruncat, îmi este greu să spun. Dar nu voi ezita să reafirm lucrurile scrise în nenumărate rânduri, dovezile regăsindu-se în câteva zeci de articole publicate despre Securitate şi victimele sale. De fapt, nici nu cred că securiştii şi tot angrenajul de care s-au servit şi pe care l-au menţinut în viaţă până acum sunt învingători. Victoria lui Voiculescu şi a tovarăşilor lui e reprezentată de poziţiile privilegiate pe care le-au ocupat imediat după decembrie 1989, precum şi de absenţa oricărei pedepse aplicate celor care au săvârşit abuzuri. Dar este cineva atât de naiv încât să considere Securitatea o structură “naţională” şi nu un instrument de represiune a regimului comunist? Dej şi Ceauşescu şi-au bazat domnia lor sângeroasă pe docilitatea dulăilor pe care-i asmuţeau împotriva disidenţilor sau a adversarilor din partid. Populaţia era terorizată de securişti şi de informatorii care împânzeau întreaga societate românească. Dacă nu au fost pedepsite crimele securiştilor, înseamnă că ei au repurtat o nouă victorie asupra noastră? Mă tem că s-ar putea considera victorioşi doar în cazul în care ignoranţa sau tăcerea complice s-ar aşterne asupra ticăloşiilor săvârşite de cei reprezentaţi în plan politic de Voiculescu, Ilie Merce, Vadim şi alţii asemenea lor. Reţelele lor se întind ca o pânză de păianjen pe societatea românească, iluzia că Securitatea este moartă risipindu-se imediat ce i-am văzut regrupaţi pe torţionari în noua lor instituţie-gazdă: SRI. “Profesorul” Măgureanu şi Ion Iliescu sunt autorii morali ai resuscitării unui organism parazitar, decuplat prin forţă de revolta populară din 1989 de la conductele cu sânge, pentru ca la scurt timp să-şi înfigă colţii în grumazul societăţii. Vom fi învinşi de securişti şi de urmaşii lor doar când lehamitea, blazarea şi dezinteresul ne vor face să abandonăm lupta împotriva lor şi să acceptăm “moştenirea”. Mai mult decât atât, vom fi vinovaţi dacă ne vom complace să asistăm la agresiunea lor şi la încercarea de a ne prosti pe toţi, aşa cum a vrut Dan Voiculescu. Această căpuşă cu antene vrea să ne convingă că toţi românii au fost colaboratori, de parcă ea şi tembelii care-i cântă în strună pe canalele sale ar fi poporul.
O mentalitate de căpuşă, aidoma celor pe care trebuie să le zdrobim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)