Un discurs poetic sub incidenţa disoluţiei onticului - cronică la volumul Ultimele zile şi viaţa de după

Prezentarea volumului "Ultimele zile și viața de după" în Revista Argeș - septembrie 2018 realizată de George Popescu.

"Într-o cronică pe care i-o consacram celei de-a doua cărţi de poezie, notam atunci, cu mai bine de zece ani în urmă (autorul e parcimonios în privinţa apariţiilor editoriale, însă cine îl cunoaşte mai din vecinătate constată cu uşurinţă că faptul acesta e propriu firii sale intime, cu atât mai mult cu cât chiar şi ca jurnalist, de presă scrisă ori de televiziune, are un al său propriu mod de a fi: aşezat, judicios şi lipsit de gustul spectaculosului; notam, deci, atunci, că Mihai Firică e un introvertit ce pare să-şi fi rătăcit calea de acces către Ceilalţi şi, ajuns prizonier al unui impenitent joc de retractilităţi, resimte cu acuitate febrilitatea pierderii de contact; iar cum ieşiri nu se prea mai întrevăd, intrigat de insidiile cotidianului, se refugiază în contemplare; întors spre mituri originare (al Exodului, al Facerii, al Ispitei, cu Şarpele ce-şi plimbă limba păcatului prin interstiţiile unei lumi în degringoladă), actantul poetic articulează o poveste cu o tonalitate gravă, în arpegii sacadate, mereu la limită, de parcă ar dori să scape de mesaje imposibile; căci Mihai Firică e un mesager aflat sub incidenţa unei viziuni cu iz apocaliptic, căreia luciditatea nu-i mai serveşte de filtru decât printr-un joc de substituire de sens la care sunt convocate cuvintele, printr-o abia camuflată strategie ezoterică.

După debutul mai mult decât promiţător cu Biografie sumară, 1996; am fost un martor al drumului ei spre tipar), a urmat Limba şarpelui călător, dacă nu mă înşel în unul succesiv în care autorul îşi conservase, conciziunea şi gustul exacerbat al rarefierii, ca şi jocul supra-real în care însă miza majoră era orientată pe poziţionarea derizoriului ca filtru al oricărei efuziuni onirice. Conciziunea aceasta, poetul şi-a conservat-o: avertizat (ca jurnalist) asupra pericolului discursivităţii, devine, în ipostază de poet, parcimonios şi selectiv, optând pentru o altă distribuţie semantică, suspendând, deseori până în pragul obscurităţii, orice pretenţie tranzitivă.
Îmi pare totuşi că în noua carte Ultimele zile şi viaţa de după cu care îşi întâmpină cititorii, câţi şi pe unde s-or mai afla ei în lumea sedusă de virtual, Mihai Firică înclină să renunţe, într-o proporție altfel bine strunită, la actul de cumpănire – şi de cumpătare – asupra versului, lăsând cuvintelor mai multă libertate de mişcare, eliberându-le dintr-o reţea a ermeticului, obligat, cred, de preeminenţa în actul poetic a unei nevoi a spunerii. Mici crochiuri ale derizoriului sunt poemele acestei cărţi ce găsesc admirabil salvarea de la păcatul discursivităţii prin inserţia metaforicului în miezul deplin al realului, cum ar fi spus un scriitor de a cărui operă ne-am ocupat recent: miros de carne tânără dinspre tarabe // praf și pulbere pe biografia stearpă / urme adânci pe ziduri / bine gândit îți spui // o bucată de carne în formă de inimă nu-i totuși o / inimă / pe grupuri ne-am ordonat iubiți/ ritmic/ faceți dragoste din ce în ce mai mulți / asta ne va folosi la ceva / aventura ne va fi de folos // tresar de sub blana de iepure uriaș (Biografii sterpe, iubiri pe sfert)

Autopropulsat într-o abia camuflată serie de poetes maudits, Mihai Firică rezonează cu un infern al unui Dante post-modernizat, oscilând între lemnul însângerat al crucii și teritoriul lumesc mlăștinos dar cu un ochi interior orientat mesianic spre un hotar purgatorial redus la scurtissime licăriri strecurate în lexicul de esență tare: de azi înainte plata se va face în sâmburi/ argintul e doar al săracilor / cerul albastru fixat deasupra noastră de cuiele / domnului / suntem două lacrimi care se scurg pe o halbă cu / bere rece / sau poate ploaia / de dinaintea noastră // ai sau nu ai / proteza dintre cuvinte / scos din uz și aruncat în tăcere…(Lacrimi gemene)
Așezarea cuminte în bătaia puştii pare să indice, în contextul biografic al autorului, tocmai acea temperanţă editorială, ca s-o numesc aşa, de care vorbeam, dar şi semnul unei fragilităţi pe care şi-o asumă, cu risc cu tot, Poetul prin ieşirea sa în lume.

E prezent și reiterat un motiv al sângelui (un poem poartă chiar titlul Calea sângelui), care plasează discursul poetic între o simptomatologie a cruzimii, ca semn al unui divorț decis asumat cu lumea prin plonjonul în subsidiile realului dezarticulat (de altfel sintaxa lirică stă sub semnul unei dezarticulări pe măsura disoluției ontosului!) și, de aici, impresia unei acute confruntări, sub semnul negativului, cu tot ceea ce rămâne la palierul percepției din sfera extra-lăuntrică.

Aici mi se pare cel mai important pariu – de altfel câștigat – al lui Mihai Firică în această fază, nu neapărat nouă, dar profund înnoită, a decursului său liric: s-a spus, nu atât de frecvent și de răspicat cât ar merita, că arta și, în cadrul ei, mai ales poezia, ca și muzica, s-ar cuveni scrisă cu sânge; un mod de a detecta ceea ce metapoetic s-a mai desemnat sub expresiile conceptuale de autenticitate a scriiturii ori, în discursurile post-semiotice, actul de textualizare a realului.

Aș menționa, în aceeași ordine, tangajul între ispita urgentată a spunerii (a scrisului: pe un colț de pagină am scris) și cea a tăcerii (și-am tăcut) din poemul cu titlul ilustrativ Am scris și-am tăcut, în care se pot decela cele două idei topice ale cărții: vocația irepresivă a restituirii în logos a realului risipit și decrepit vărsat, cu o neuitată imagine rilkeană, în afară, și crunta probă a indicibilului, ca distanță între spunere dincolo de discursivitate și tăcerea ca liminară și, firește, neproductivă terapie.

Pe alocuri, mi s-a părut util a-l alinia pe autorul acestui volum în linia poeților greci moderni, a unui Kavafis ori Seferis, iar la noi a unui Virgil Mazilescu. Iată câteva extracte grăitoare pentru cine mai păstrează în memorie ceva din discursurile lirice ale poeților citați: stăpânii vor veni de sus locul va fi nepăzit / ultimii dragoni aurii s-au lăsat răpuși de săgeți de / carton / când vor înțelege ceea ce spuneam voi fi departe / sunt paznici peste tot dar sunt doar umbre / dragostea rămâne în urmă agățată de spini ca o / cămașă de copil / mașinăria infernală care e viața n-o pot îmblânzi / nici dacă aș fi o mie de zile orbul din zaphyntos… (Decalogul fericirii se oprește la șapte)

Uneori, discursul capătă un fals decript epic, însă cu absurdul pe post de grilă filtrantă poetic, dar în care metaforicul de o densitate particulară șterge orice urmă de eventual prozaism: eufrosina vrea să muncească / să atâţe focul iadului cu măruntaiele piticilor /de pe masa disecţie / le adună cu prosopul ud șterge urmele /văruim totul ca la început / însă nu vom mai simţi acea strângere de mână / caldă şi firavă până la dispariţie // dimineaţa eufrosina se scoală devreme ia viaţa / de la început/ are întotdeauna la îndemână prosopul ud …(Doamna e cu e mic))

În poemul ce dă titlul volumului, e reperabilă ambiguitatea actantului poetic prin jocul dintre persoanele întâi și a doua, prin care de fapt se anturează subteran opțiunea pentru un discurs monologal, menit, din perspectiva întregului volum-etapă a creației sale, să faciliteze actul scriptural al unui fel de autodafé, care se conturează pe tot parcursul volumului un fel de autoflagelare în raport cu mortificarea prin care se efectuează un voiaj supraveghetor într-un infern dantesc diseminat de cuvinte încărcate cu o simbolistică pe alocuri macabră, dar atent salvată de un filtru al penitenței de sorginte litanică. La urma urmei, majoritatea poemelor din acest volum sunt litanii oscilând între viziuni sarcastice, nelipsite pe alocuri de gustul grotescului, și imprecații sublimate în aparență de ludic funcționând pe post de filtru al apocalipticului conturând, în percepția cititorului atent, o viziune în spirală a lumii în degradare.

Un exemplu ni-l oferă poemul cu titlul Omul cu foarfece neagră și grea, în care întâlnim versul ce mi se pare un alt topoi esențial al acestei poetici a autorului: urc și cobor de pe cruce zâmbind. Și e de identificat aici ceea ce am numit mai înainte poeticul aporetic, prin care autorul pune în funcțiune iterativ figura oximoronului ce nu se mai reduce la nivelul topic al unei expresii, ci ca un veritabil movens al întregului discurs liric din prezenta carte: ani răstigniți / file desprinse fără zgomot / ceremonialul fricii repetat și ieri pe mâine/ și azi a fost ca ieri mâine poate nu mai contează / calc pe urmele pașilor mei făcuți cu mult timp în / urmă / aș fi vrut să-i spun mamei / atât de multe cuvinte care să o îmbrățișeze / în calendar fila sa a rămas fără poză // un călăreț adormit în șa pe o câmpie pustie (Calendar)

Mihai Firică e de-acum un poet cu o voce și un discurs proprii, stăpân nu doar al unui orgolios modus scrivendi propriu, ci și al unei tehnici în semnificația antică a termenului pe care își pariază, îmi pare, un destin singular. Stau mărturie în acest sens versuri cu încărcături apoftegmatice, fie pe linia unei orizontalități cu substrat ermetic (catârul putrezea în prispă – iată un exemplu), fie, cum anticipam, în forme oximoronice, la nivel strict lexical ori la palierul întregii sale partituri lirice.

Rămâne simptomatic poemul final al acestei excelente cărți în care sunt condensate, fie și în dicțiunea sibilinică, între eglogă și litanie, mai toate atuurile și mizele noii sale etape creative: n-au plecat din viață rătăcesc/ morților vii dumnezeu le arde și sufletul/ tăciuni aprinși în negura zilei/ limba le e nisipul strecurat dintr-o oră în alta// trei biserici suprapuse pictate de orbi/ mi-au modelat creierul după chipul și asemănarea / lor / imagini înghețate și o pastă vâscoasă dulceagă / sub limbă am ascuns medicamentul/ m-au pus în genunchi roagă-l pe tatăl tatăl tău să-mi fie / mire / astupă cu trupul tău spărtura din trupul meu / dă-i totuși o ultimă țigară pe lumea inversă / pleacă privind înapoi // mișcă-te fă ceva mănâncă-ți inima șterge-ți / numele (Închinarea de seară).

George POPESCU

(Revista Argeş - septembrie 2018)