Sunt personaje care nu ştiu să iasă decent din politică. Unii vor s-o facă numai cu picioarele înainte sau să-i înveţe pe ceilalţi cum să trăiască, deşi ei şi-au redus existenţa decât la a fi “conducători politici” sau activişti. Alţii vor să se mumifice în scaunele de parlamentari. Şi sunt mulţi alţii care-şi imaginează că potlogăriile pot fi acoperite de o supravieţuire plină de compromisuri pestilenţiale. Ion Iliescu se încăpăţânează să risipească până şi bruma de respect pe care mulţi, în virtutea funcţiei ocupate vreme de câteva mandate, i-o mai poartă. Demn de milă acest bolşevic longeviv într-ale politicii!
Băşicat de posibilitatea adoptării târzii a unei legi a lustraţiei, la mai bine de 20 de ani de la căderea comunismului în Lagărul din Estul Europei, Iliescu înfierează cu mânie proletară un astfel de demers, considerându-l îndreptat împotriva PSD, şi strigă că ar fi “o lege stalinistă.” Zău aşa, un individ şcolit la Moscova şi iniţiat în tainele politicii bolşevice de tartorii roşii crede că este în măsură să-şi dea cu părerea despre legi sau să ne apere drepturile cetăţeneşti. Nu ne-am săturat cât de mult ne-a apărat pe vremea când era o unealtă docilă în aparatul represiv şi îşi aştepta cuminte locul de succesor al lui Ceauşescu? Această relicvă comunistă, păstrată în rol de preşedinte de onoare al PSD (bleah, de ce nu i-au dezgropat şi pe Nicolski sau pe Dej?), aruncă venin când simte că idealurile sale din tinereţe ajung la groapa istoriei. Ba vorbeşte de declinul capitalismului, în vreme ce sistemul comunist a dat faliment şi a demonstrat că se bazează pe crimă şi minciună, ba îşi aruncă balele pe figuri legendare ale politicii româneşti - Coposu, Maniu, Brătienii… Iliescu îmbătrâneşte urât şi degajă un miros pestilenţial când deschide gura spre a vorbi despre democraţie. El nu are nimic în comun cu un sistem normal, bazat pe valori autentice, şi nici nu face vreun efort în a-şi ascunde pofta de a-i domina pe ceilalţi doar din simpla pornire de a conduce. A fost altceva în viaţă decât “conducător”, decât un ins îndrăgostit patologic de putere?
Şef al tineretului comunist, prim-secretar prin vreo două judeţe, trepăduş al familiei Ceauşescu, complotist cu vechi KGB-işti, apoi preşedinte susţinut în funcţie prin teroarea răspândită cu ajutorul hoardelor de mineri şi prin învrăjbirea românilor. Cameleonic, Iliescu vărsa foc pe gură împotriva moşierilor prin 1990, iar când a fost reales preşedinte, a ajuns tătucul baronilor latifundiari. Aceasta este istoria reală a unui personaj decrepit, rup de realitatea pe care n-o mai înţelege. Chiar şi la ultimul congres al PSD, speculând preocuparea diverselor tabere să se sfâşie pentru ciolan, Iliescu s-a răzbunat pe Geoană că i-a subtilizat funcţia.
Tovarăşu’ Iliescu, dacă nu vă reuşea diversiunea cu teroriştii şi lichidarea lui Ceauşescu, privând România de un adevărat proces al comunismului, aţi fi frecat băncile prin parcuri şi i-aţi fi dojenit pe nepoţii altora. În decembrie 1989, au fost sacrificaţi, pe post de butaforie pentru o regie ticluită din timp, mulţi oameni oneşti, ajunşi în stradă pentru a-şi recâştiga libertatea. În urmă cu câţiva ani, l-am întrebat pe Jonathan Scheele, pe atunci şef al Delegaţiei Comisiei Europene în România, dacă ar fi oportun să adoptăm o lege a lustraţiei. Mi-a spus că nu se poate implica în politica internă, însă un răspuns poate fi găsit dacă privim pe la alţii (în Cehia, de exemplu, s-a adoptat o lege a lustraţiei, dar nu şi în România). Doar nu puteau s-o adopte foştii securişti şi foştii activişti, nu-i aşa, tovarăşe Iliescu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu