Ştim să ne preţuim învăţătorii? Cât cântăreşte în balanţa sufletului fiecăruia dintre noi primul chip, zâmbitor şi imposibil de uitat, al celui care ne-a primit în prima zi de şcoală? Recunoştinţa se poate arăta în numeroase feluri.
De la un apel telefonic până la o strângere de mână, de la o felicitare de sărbători până la un cadou, indiferent cum, învăţătorului i se poate arăta că nu a fost uitat, chiar dacă au trecut zeci de ani de când nu l-ai mai întâlnit. Mă tem însă că prea mulţi dintre noi nu înţelegem că ne putem arăta recunoştinţa faţă de învăţător - înţeles pe care-l interpretez într-un sens mult mai larg, acordându-l tuturor celor care deschid minţile şi sufletele tinerilor - într-o modalitate pe cât de simplă, pe atât de necesară. Răspunsul la întrebarea cu care am deschis acest text conţine amărăciunea pe care am detectat-o la mulţi dascăli. Cei mai mulţi dintre învăţătorii pe care i-am întâlnit s-au dedicat profesiei din vocaţie şi din dragostea faţă de tineri. Dar la majoritatea am desluşit nedumerirea şi tristeţea lipsei de recunoaştere pentru munca lor. Aţi auzit până acum de o grevă a învăţătorilor? Profesorii de la nivel de gimnaziu sau din învăţământul universitar au protestat adeseori, cu rezultate discutabile. Dar cât ne costă să arătăm tuturor învăţătorilor că ne pasă de rolul lor în societate şi, mai ales, că înţelegem să le acordăm recompensa meritată?
Salariile dascălilor sunt de mizerie. Oricât mi s-ar repeta de către cârcotaşi că meditaţiile, vacanţele sau te miri ce “avantaje” sunt suficiente pentru a justifica proasta salarizare din învăţământ, ei nu mă vor convinge. Iar în cazul învăţătorilor nu cred că poate fi vorba de o importanţă discutabilă a muncii lor sau de nu ştiu ce alte oportunităţi care derivă din ocupaţia lor. Prost plătiţi, de multe ori cu o bază materială didactică de-a dreptul ridicolă şi plasaţi la coada listei de priorităţi, învăţătorii stârnesc doar nostalgii. Atât. N-am auzit ca vreun politician sau vreun deţinător de dregătorie ministerială să se preocupe de această categorie profesională. De altfel, chiar şi când le-am auzit declaraţiile sforăitoare despre problemele dascălilor, nu s-a întâmplat ceva semnificativ. Demagogia atinge cote nebănuite când vedem politicieni îmbujoraţi la deschiderile de an şcolar, ţinându-şi de mână odrasla sau nepoţelul, în timp ce promit marea cu sarea celor pe care-i dispreţuiesc tocmai printr-o salarizare de mizerie. Domnu’ Trandafir este un personaj pe care-l întâlnim în realitate şi poartă numele miilor de oameni umiliţi de sistem.
Aşa înţelegem să le arătăm că societatea depinde de munca lor şi doar atât înţelegem că sub zâmbetul de pe chip, de cele mai multe ori, se ascunde tristeţea celui care oferă fără a aştepta nimic în schimb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu