Cristi Minculescu este mai mult decât un artist. El a devenit un simbol al speranţei în solidaritatea sinceră, curată, dezinteresată, nepusă la îndoială. Dacă suferinţa sa a reuşit să ne unească pe atâţi de mulţi români pentru a susţine un artist desăvârşit, înseamnă că nu este totul pierdut. Încă mai avem puterea să ne mărturisim public dragostea pentru un om înzestrat şi să-i fim alături. Mesajele de susţinere şi felul în care oamenii simpli şi-au manifestat simpatia pentru Cristi Minculescu ne-au arătat faţa acelei Românii profunde, acel ocean de nelinişti fireşti, legate de traiul cotidian, care freamătă doar la lucrurile cu adevărat valoroase şi se înclină numai în faţa valorilor autentice.
Cariera lui Cristi Minculescu şi a trupei Iris a traversat mai multe generaţii. La concertele sale nu vin doar nostalgicii sau un singur tip de spectatori, ci un incredibil de mare număr de iubitori de muzică bună de toate vârstele. Iris a străbătut timpul şi a cucerit publicul prin talent, valoare şi profesionalism. Sunt lucruri pe care le întâlnim din ce mai rar la interpreţii care urcă pe scenă. Nu mi-l imaginez pe Cristi Minculescu mimând arta, pentru că el face artă autentică la fiecare concert. Chiar dacă suferinţa abia mascată ar fi fost un bun motiv pentru a-şi putea permite lejerităţi, adesea întâlnite la alţii care doar se pretind cântăreţi, Minculescu nu a făcut nicio concesie. Şi-a respectat publicul, iar acesta i-a arătat, poate în cel mai greu moment al său şi al familiei sale, că-l respectă şi îl iubeşte.
Craiova l-a primit de fiecare dată ca pe un oltean mai mereu plecat prin vecin ca să le arate cât ai naiba suntem. Doar el şi pe încă un oltean de geniu îi primim în acest fel când se reîntorc în Bănie din peregrinările artistice. Pe Cristi Minculescu şi pe Tudor Gheorghe îi iubim într-un fel aparte, cei doi fiind un fel de ambasadori ai oltenilor, trimişi către ceilalţi români să arate cât de mândri şi isteţi sunt oltenii. Amândoi, legaţi de aceeaşi mare dragoste, au făcut din susţinerea pentru Universitatea Craiova un soi de frondă la adresa confreriilor ticăloase din fotbalul bucureştean, punând mai presus de orgoliul de artist doar simbolul Olteniei sportive.
Operaţia lui Cristi Minculescu a reuşit. Rugăciunile noastre pentru viaţa sa şi a soţiei sale nu au fost în zadar. Mii de oameni simpli, îngrijoraţi pentru suferinţa unui artist pe care l-au simţit mereu dedicat lor, au înţeles să-şi arate solidaritatea fie şi printr-un gând bun pentru Cristi. Dar ce a fost mai greu a trecut. Ne rămâne doar să numărăm zilele până când vom răspunde în cor la un salut pe care, împreună mereu, îl aşteptăm: “Bună seara, prieteni!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu