Câteva lucruri greu de explicat. Dar nu imposibil!

Tare greu mi-a fost să răspund la câteva întrebări pe care, vrând să mai ştie ce este acasă, mi le-a adresat prietenul meu stabilit în SUA. Am mai scris despre dialogurile noastre, unele purtate cu ajutorul emailurilor, altele direct pe messenger. Mereu am avut senzaţia că distanţa devine nesemnificativă când este vorba de necazurile noastre româneşti. Da, în ciuda faptului că a plecat din ţară de mai bine de două decenii şi se poate considera integrat în societatea americană, prietenul meu manifestă o preocupare aproape paternă când vine vorba despre “ce se mai întâmplă pe acasă”.


Mereu mă întreabă despre spectacolul oferit de politicienii români, din care nu mai înţelege mare lucru. Pune lipsa sa de înţelegere pe distanţă. I-am spus că nimeni de pe aici nu mai înţelege o iotă din vânzoleala politică. Spaţiul public a fost transformat într-o mlaştină puturoasă în care se simt confortabil tot soiul de indivizi rudimentari, lipsiţi de scrupule şi de educaţie. Spiritul de turmă nivelează orice valoare care nu se aliniază, totul gândit parcă să metamorfozeze orice speranţă într-o iluzie. Vocile autentice sunt acoperite de vacarmul gălăgioşilor ultramediatizaţi. Dacă generalizările nu sunt suficient de convingătoare, vă provoc la un simplu exerciţiu de identificare al acestui ţunami care pune totul la pământ: urmăriţi televiziunile de ştiri şi faceţi un clasament al mediocrităţilor prezente aproape zilnic. Culmea, lista se încheie cu Vasilescu, Vişan Voicu… ca o ironie la adresa inteligenţei proverbiale a oltenilor, reprezentaţi mai mult de respectivii parlamentari în talk-show-uri împănate cu scandal şi sudălmi.

Dar prietenul meu mi-a spus că priveşte totul cu o detaşare uşor amuzată, oferindu-şi momente distractive cu ajutorul Internetului unde poate urmări “live” prestaţiile mediocrilor agresivi. Însă tot nu înţelege de ce se risipeşte atât de multă energie pe fleacuri şi mişcări stridente, în spatele în cărora nu se ascunde decât o poftă

Cum să-i argumentez necesitatea remanieri, a înlocuirii câtorva miniştri mai buni sau mai slabi cu nişte anonimi, politicieni sau “specialişti” proveniţi din eşaloanele trei şi patru de partid, incapabili nu doar să ia o decizie fără să-şi întrebe şefii, ci şi să riposteze când sunt călcaţi în picioare? Dar la ce foloseşte o moţiune prin care nu se oferă decât falsa alternativă a altor ciolănari? Unicul mobil pare a fi perpetuarea mediocrităţii şi singura raţiune de a exista în spaţiul public al “oamenilor de succes” pare a fi satisfacerea dorinţei ieftine de a-ţi împroşca adversarul cu rahat. Un cinism sinistru, o plăcere patologică de a umili şi de a-i strivi pe ceilalţi…