Ştiinţa nu moare! Dar unii tot încearcă…

Universitatea Craiova a fost dezafiliată. Mitică şi Mircea Sandu îşi văd liniştiţi de planul lor de a stăpâni (veşnic, nu-i aşa, nea’ Sandule?) fotbalul românesc. Blestemul urmăreşte cea mai iubită echipă din România. Şi o mai urmăreşte şi ura marilor cârmaci din fotbalul autohton. Tot felul de neaveniţi au ajuns să se împăuneze cu titlul de patroni ai Ştiinţei, producând, an de an, prăbuşirea unei echipe şi a fotbalului craiovean. Mititelu este într-un război surd cu toată lumea, de parcă FRF, LPF, miticii şi neţoii ar fi uşor de învins. Uite că nu sunt, ba chiar trec peste rivalităţi şi îl pun la pământ pe Mititelu. Odată cu el, este îngropată şi Universitatea, dar pentru ei nu prea contează asta!

Dacă o minusculă echipă precum CS Mioveni este susţinută, prin alocarea de sume importante din bugetul local, în prima ligă, înseamnă că Universitatea nu merită decât praf în ochi şi un scuipat din partea primăriei, nu-i aşa? Istoria confruntărilor dintre diverşi “patroni” şi primăria din Bănie arată cât de mult îşi pot face rău oltenii între ei. Responsabilitatea faţă de situaţia deplorabilă în care a ajuns fotbalul din Craiova nu o poartă doar finanţatorii echipelor de fotbal, indiferent de numele sau de găştile interlope din care provin sau cu care se războiesc, ci şi autorităţile. Este suficient să priviţi în ce hal au ajuns cele patru stadioane (Oblemenco, Tineretului, Electro şi Extensiv) din Craiova şi înţelegeţi că putreziciunea nu vine de la un singur om.

Mircea Sandu a decretat că va trebui să se înfiinţeze o echipă în Craiova, să joace în liga a doua şi s-o iubim toţi. Un fel de Ceauşescu în felul său, Naşu o dădu direct în grija lui Sorin Cârţu, fosta mare glorie fotbalului local fiind un fel de executant al planului de urgenţă încropit de FRF. Din sezonul următor, craiovenii vor merge să susţină un fel de AEK sau un soi de Fulgerul Bragadiru în alb-albastru. Ridicol! Ştiinţa nu moare, nu se predă dar sunt din ce în ce mai mulţi cei care vor s-o ucidă. Dacă se mai opintesc puţin, poate chiar vor reuşi. Dumnezeule, ce idealuri au unii dintre noi!

10 Mai - Ziua Naţională a României

Data de 10 Mai, sarbatoarea Regatului Romaniei, interzisa de comunisti, ignorata de catre autoritatile romane de dupa 1989, este legata de trei evenimente cruciale din istoria moderna a tarii noastre:

10 Mai 1881, Carol I, incoronat ca Rege al Romaniei 

- Pe 10 Mai 1866, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen soseste in Bucuresti, capitala Romaniei, si depune juramantul in fata Parlamentului.
- Pe 10 Mai 1877, dupa ce cu o zi inainte Parlamentul dezbatuse problema, Carol I proclama solemn Independenta absoluta a Romaniei. Comunistii, dupa 1947, au incercat sa inlature orice urma a monarhiei din istoria tarii, "mutand" sarbatorirea independentei pe 9 mai.
- Pe data de 10 Mai 1881, Carol I a fost incoronat ca Rege al Romaniei, iar Romania a fost ridicata la rangul de Regat. 
(sursa: cs.kent.edu)

Cronica unei prăbuşiri controlate. Pe olteneşte

Vericule, Guvernul Ungureanu pică ca frunza într-o toamnă târzie: cu puţine suspine, după o scurtă suferinţă, de vreo două luni. Văzuşi cum a lu’ Ponta şi a lu’ Floarea de-şi zice Crinu se opintiră şi dădură guvernul la o parte şi se puseră ei. A lu’ Chioru, ăl’ de se dădea zmeul zmeilor îşi lăsă Cozânzeana blondă şi fără minister, şi fără buldogi s-o apere când vine seara pe uliţă, pe din dos, să saie gardu’ la partid. A lu’ Cocoş fuse în deal d-ai pică şi ei frunza şi acuşica se forţează să n-o zboare de la Capitală, că doar asta-i mai rămase, să-şi pună speranţele în Prigoană, acela de făcu armata pe la Pleniţa, în Dolj.

 O mai dăm pe olteneşte când vine vorba despre politică fiindcă doar de cronici pe marginea şanţului mai suntem în stare noi, oltenii, ocoliţi de orice premier când îşi croieşte echipa. Facem un recensământ rapid al miniştrilor olteni în ultimele guverne. Îi putem număra pe degetele de la o mână. Boc, Ungureanu şi Ponta nu ne-au avut la inimă. În schimb, mulţi din Cluj şi puzderie de protejaţi ai baroneţilor locali, fie ei portocalii, fie uselişti. Arată şi acest lucru ceva. Nu este un simplu amănunt sau un orgoliu local. Vorbim despre fonduri, despre întregi grupuri care ştiu că se vor întoarce acasă şi vor trebui să fie primiţi de ai lor. Aşa face Boc, reîntors în Cluj-Napoca pentru candidatura la primărie, după cum şi Ungureanu îşi gândeşte viitorul proiect politic bazându-se pe elita intelectuală a Iaşului. Ponta probabil e prea crud să se gândească la altceva decât la imaginea sa din oglindă şi la sarcinile trasate de Năstase şi Ilie Sârbu. Este important ca regiunea ta să fie reprezentată la Palatul Victoria? Întrebarea mi se pare retorică.

 Am abandonat registrul oltenesc dar rămân la chestiunea selectării miniştrilor în funcţie de interese politice. Cum nu cred că există în ţară vreun naiv încât să creadă că intră şi competenţa între criterii, mă gândesc dacă nu cumva reprezentarea regiunilor ar fi unul esenţial. Poţi numi un politician experimentat în diplomaţie la Justiţie sau unul recunoscut drept o somitate în managementul educaţional la Externe. Se va discuta prin talk-show-uri şi cam atât. Dar dacă ignori regiuni importante ale României, ocolindu-le ca lovite de ciumă, înseamnă că există un tembelism de nivel înalt, pe cât de persistent pe atât de periculos. Oltenia rămână cea mai săracă regiune nu doar din România, ci şi din Uniunea Europeană. Ignorarea problemelor de aici va continua. Noul premier pare mai interesat să câştige încrederea ardelenilor pentru PSD în detrimentul bazinului electoral al stângii. Voturile noastre le are Ponta în buzunarul de la spate, nu-i aşa?

Tu cum aștepți sfârșitul lumii?

Previziunile celor mai pesimiști (sau optimiști) dintre pământeni nu lasă loc de dubii: între 21 mai și 21 octombrie a.c. se va produce Apocalipsa. Un grup religios american (Family Radio Wordwide) anunță inevitabilul sfârșit și este oarecum de înțeles dacă ne gândim la proporțiile crizei economice din SUA. La noi, Apocalipsa nu generează atâtea dezbateri, nici temeri și nici măcar scenariu de film care să spargă box-office-ul. Românii se pregătesc să meargă la vot, după care o s-o șteargă în concediu, majoritatea în străinătate, din cauză că turismul autohton este de rahat…

Tu cum aștepți sfârșitul lumii? M-am întrebat de multe ori cum ar reacționa concetățenii mei în caz de dezastru natural. Evident, s-ar spune multe bancuri, că doar nu ar veni Apocalipsa peste români simultan cu restul lumii, ci ar mai întârzia, că doar noi suntem mult rămași în urmă, nu-i așa? Ar fi greu de previzionat care ar fi proporțiile dezastrului de după dezastrul natural, ca să ne gândim la cât de prost ar fi gestionată o situație post-cataclism. O arată harababura în care am băltit chiar și când ne-am mers ceva mai bine. Pur și simplu am risipit bruma de bunăstare. Buzunarele au fost umplute din prea-plinul bugetar. Chiar așa, de ce atât de mulți români așteaptă Apocalipsa cu buzunarele pline?

Orice discuție despre sfârșitul lumii capătă la noi valențe care depășesc orice imaginație. De fapt, dacă te uiți în jur vezi cum a dispărut aproape complet frica de Dumnezeu, spațiul public fiind populat de invidizi care, așa cum spuneam mai sus, vor să aibă buzunarele pline. Nu contează mijloacele, nu contează dacă te lovește o nenorocire sau te repudiază toți cei din jurul tău. Scopul este unul singur și nici măcar spaima de sfâșit nu pune stavilă în cale poftei de a agonisi peste măsură. Cine mai poate da un semn de îndreptare? Dacă privim spre biserică nu găsim nici acolo răspunsul. Dimpotrivă! Altundeva nici nu încumeți să cauți rostul cuvântului biblic.

Ceea ce oferim celor din jur este numai o goană nebunească după nimic, întrebându-te adeseori de ce trebuie să alergi după himere într-o competiție acerbă cu alții cărora le lipsește și lor răspunsul la întrebarea asupra rostului. Avem vreun rost ca să facem toate cele săvâșite de-a lungul unei zile? Ei bine, exercițiul de imaginație de mai sus, cu îndemnul de a ne pune întrebări deloc retorice, îmi place să cred că-l vor face și câțiva politicieni. Că tot ne întoarcem la politica mioritică și la metehnele noastre. Ehe, câți dintre puternicii zilei de pe la noi vor să-i găsească Apocalipsa cu buzunarele pline?

Spectator la roata norocului. Caragiale, depășit. Eugen Ionescu, în vogă!

Dezertările și înregimentări spectaculoase continuă să țină capul de afiș în ultima vreme. Și nici nu cred că se va domoli șirul de mișcări spectaculoase până când listele electorale pentru alegerile locale nu vor fi depuse. Viermuiala la care asistăm nu arată decât derizoriile legături existente între enunțurile pompoase privind aderarea la o formațiune politică în funcție de doctrine sau de program și adevăratele intenții ale posesorilor de carnet de partid. Nimic din ceea ce ne-am dori nu întâlnim la felul în care sunt construite partidele de la noi. Mă tem că au încetat să fie întocmai ca definiția din dicționar (Grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideologice, a intereselor sociale), adaptându-se la vremurile noi…

Schimbările politice par a fi rodul unor conflicte conjuncturale, majoritatea născute din alianțe încheiate fără a ține cont de sensibilitățile membrilor sau a intereselor generale ale formațiunilor politice. Liderii își imaginează că au putere de zei asupra unor cotizanți care își doresc să prindă un ciolan, un ciolănaș sau măcar firimituri de la chiolhanul guvernării. Demisiile sunt aruncate în nasul șefului, căruia i se întoarce rapid spatele doar pentru a da binețe altuia mai arătos și cu un viitor mai sigur. Cine are sau pare că va ajunge să gestioneze bugetul atrage ca un magnet. Antonescu și Ponta au făcut din USL un fel de Eldorado la care visează din ce în ce mai mulți pofticioși aflați încă în tabăra puterii. Evident, Băsescu mai are suficiente resurse încât să transforme visul frumos într-un coșmar, dar cine nu riscă în politică nu poate avea pretenții la roata norocului.

Nicio grupare politică nu este ferită de plecări sau aderari din te miri ce motive. Chiar și cele recent înființate au deja o listă lungă de fugari, cei care juraseră la înscriere că au găsit, după lungi căutări și dezamăgiri, locul în care să dea dovada competenței. La plecare, se spune cu năduf sau printre înjurături “Nici ăștia nu erau oameni serioși!” Asistăm la un spectacol din care înțelegem din ce în ce mai puțin. Cu amărăciune, mărturisesc și eu că nu mai înțeleg prea mult din ceea ce se petrece pe scena poltică. Până și Caragiale este depăsit! În schimb, rămâne actual Eugen Ionescu, singurul care poate să lase absurdul să domine imaginația unor indivizi care au sfârșit să nu mai creadă în nimic.

Ţara cu viză de flotant

Nu cunosc un lucru mai stabil în această ţară decât provizoratul. Dacă vrei ca perpetuarea să atingă cu aripa sa catifelată, precum aripa unui fluture de sticlă, oameni, evenimente… lucruri, nu ai decât să spui că este “provizoriu”. De exemplu, flotanţii sunt de cursă lungă. Fie că sunt acei părinţi disperaţi, care fac orice pentru a-şi înscrie odraslele la o şcoală mai bună, fie că ne referim la alegătorii cu viză de flotant, avem de-a face strict cu proiecte de lungă durată. Aşadar, provizoriu are o cu totul cu totul altă semnificaţie când vine vorba de România. Dar câte cuvinte nu au ajuns să cântărească altfel la noi decât oriunde?

Ştiu că am fost poetic în primul paragraf al editorialului, asumându-mi ingratul rol de a provoca prin “metafore” aşezate acolo doar pentru a provoca. Nu puteam să folosesc tocmai cuvintele potrivite pentru a nu vă brutaliza printr-un limbaj uşor catalogabil drept injurios. De multe ori, din ce în ce mai des, aud în jurul meu cum oamenii îşi varsă năduful. Rând pe rând, sunt luaţi la înjurat printre dinţi, toţii aleşii, adică “provizorii”, de la preşedinte şi premier, până la primar şi liota funcţionărească. Toţi îşi doresc să scape de ei, că doar “sunt trecători”, cu mandate limitate. Să mă revolt împotriva sistemului? La ce bun? Provizoratul istoric, ca să citez titlul unei cărţi, este ceva care va trece de la sine, nu-i aşa? În jurul meu, toate revoluţiile se sting odată cu înjurătura scăpată printre dinţi, cu frică.

Să te faci frate cu Dracu este tot o chestiune provizorie. Doar până treci puntea sau până este el schimbat din funcţie şi vine alt şef. Nu ai decât să aştepţi şi să-ţi verşi năduful printre dinţi. Nu este tocmai definiţia vitejiei însă asigură supravieţuirea. Adică trebuie să fii şmecher chiar şi cu preţul rahatului înghiţit zilnic de la preşedinte şi premier, până la primar şi ceilalţi enumeraţi mai sus. “O să-i şmecherim şi trece şi asta”, că doar aşa spun cei mai mulţi. Trucuri ieftine de şmecheri care aleg doar în treacăt, sau “provizoriu” cum le place să spună, să-şi amintească de demnitate. Un popor de flotanţi, cu o ţară cu viză de flotant în Uniunea Europeană, condus de nişte chiriaşi ai istoriei.

UDMR – istoria unui șantaj mai lung de două decenii

Greu de înțeles cum a fost posibil ca UDMR, conglomeratul de asociații care pretind că reprezintă minoritatea maghiară din România, a fost tolerat pe post de formațiune șantajistă de aproape toate guvernările din ultimii 20 de ani. Considerați drept cei mai iscusiți sforari politici, liderii udemeriști s-au lipit de orice majoritate doar pentru a fi aproape de ciolan. Averile multora dintre ei arată cine a profitat de diversele funcții și de accesul la putere. Rând pe rând, de la stânga la dreapta, UDMR s-a cuplat cu orice partid câștiga alegerile și era cu un pas în Palatul Victoria. Excepțiile sunt accidentale, făcând parte din strategii de parcurs, udemeriștii asigurând din umbră sprijin în schimbul unor compromisuri uluitoare din parte majorității și, evident, conservarea privilegiilor.

Istoria UDMR este un șir neîntrerupt de lașități și abdicări de la orice moralitate în numele unei pretinse reprezentări a minorității maghiare. Interesele erau doar ale unui grup restrâns de lideri, nu ale unor conaționali obligați să se înregimenteze în singura formațiune existentă. Practic, păstrând proporțiile, avem de-a face strict cu o situație de captivitate în care un număr foarte mare de cetățeni au fost puși. Orice partid care a încercat să se dezvolte ca alternativă la UDMR a fost pus la zid cu ajutorul aparatului de propagandă al majorității. Oricine ridica pretenții de a reprezenta doctrinar sau anumite categorii sociale din maghiarime era catalogat drept extremist, de parcă discursurile unora din UMDR nu ar fi adevărate mostre de fascism. Cine a avut de câștigat de-a lungul celor 20 de ani de compromisuri? Mă tem că răspunsul este unul rușinos pentru majoritatea românească.

Preocupați exclusiv de asigurarea majorității parlamentare sau de sprijin din umbră, liderii români au dat dovadă nu doar de slăbiciune, ci și de lipsă de patriotism. Speriați că li se va pune eticheta de extremiști, lăsând PRM sau PUNR să cânte partitura șovinismului rezidual, conducătorii de partide puternice au ignorat constant interesele românilor din regiunile în care etnicii maghiari sunt majoritari. Mai mult decât atât, pretențiile ultranaționaliste ale UDMR s-au amplificat an de an, fără ca „partenerii” să aibă vreo reacție. În tot acest timp, minoritatea românească din Ungaria este umilită și ignorată. Dar dacă politicienii vor, nu este totul posibil. Așa se explică de ce înființarea unei secții la UMF Târgu Mureș a ajuns o problemă adusă în parlament. Înțeleg că șmecherii de la UDMR condiționează revenirea în Parlamentul României de satisfacerea unei revendicări care-i interesează doar pe câțiva băieți deștepți amatori de funcții. Evident, cum în joc este o bucățică din bugetul educației și imaginea României să ne așteptăm la un nou compromis în numele stabilității, nu-i așa?

După blocuri sunt cei care te vor face!

USL saun MP ? Doar niște inițiale între care, vor nu vor, românii trebuie să-și găsească speranța, sila, certitudini, disprețul, succesul, lehamitea… Polarizarea vieții politice de la doi a dus la formarea a două blocuri care își dispută supremația. Uniunea Social-Liberală și Mișcarea Populară vor da marea bătălie la alegerile parlamentare din toamnă. Este greu de crezut că, așa cum arată legea electorală, alte formațiuni politice vor accede în Parlamentul României. Partidul lui Diaconescu poate că va fi surpriza alegerilor locale, când va găsi destul de mulți mușterii, însă traseul său este unul asemănător cu cel al defunctelor ApR sau PUNR. În cazul PRM nici nu vor fi surprize. Aceleași scoruri ridicole înregistrate de candidați culeși din cioburile unor scandaluri din partidele mari.

Alegătorul va fi forțat să aleagă între două mari grupări care, aidoma unui sac în care îndeși cât mai multe doar-doar ca să nu mai rămână ceva pe dinafară, au stâns o masă aluvionară care le depărtează de orice orientare doctrinară. Sigur, voim fi iarăși pus la punct că mă uit după programe și ideologie acolo unde se împart cârnați pentru voturi dar mai bine înjurat decât “adaptat”. Cele două tabere vor fi obligate să arunce în luptă toate resursele și să aplice orice metodă. Nu au nici arbitru și nici nu se întrevede că va fi cineva în stare să aplice legea. Nici nu are rost să ne uităm către UDMR. Acest mare ONG al minorității maghiare va fi orientat ca o giruetă către cine va câștiga, conform tradiției oportuniste care i-a ajutat pe liderii UDMR să prospere în orice situație. Sondajele arată un dezechilibru major, asemănător cu cel din 2000, an electoral care a însemnat revenirea lui Ion Iliescu la putere în lupta sa pentru “democrație” împotriva lui CV Tudor. Ce va fi acum?

Dacă liderii USL se văd deja împărțind funcții și făcând cu mâna vaporului cu care Băsescu și ai săi pleacă pe mare se cam pripesc. Ar face bine să-și aducă aminte de șampania lui Geoană. Și cum Ponta și Antonescu par ușor a fi determinați să răspundă la provocările taberelor din interiorul partidelor ne așteaptă două ciclul electorale cu surprize. Cine riscă un pariu pe un singur cal câștigător își poate satisface mai repede setea de neprevăzut jucând ruleta rusească. Este mai puțin periculoasă. De după blocuri se aude zângănit de arme. Sau este butaforia pregătită pentru bâlciul care stă să înceapă?

Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium... Nu, versurile nu se referă la apropiatele alegeri locale dar descriu perfect ceea ce se petrece în taberele politice. Mișcările de trupe sunt în toi. Cum alegerile locale se vor desfășura în iunie și nu prin noiembrie, comasate cu cele parlamentare, toți liderii de filiale au simțit focul sub călcâie. Listele candidaților se întocmesc la repezeală, sacrificându-se din mers indezirabilii. Planurile de atac se întocmesc în pripă, armele nu se mai aleg chibzuit, ba chiar și alianțele locale sunt stabilite prin aruncarea zarurilor. Zbuciumul din filiale este ușor de înțeles. Nu au mai rămas decât o sută de zile până la reîntâlnirea cu electoratul la urne.


Cei care au spus că, în proporție covârșitoare, primarii aflați în funcție își vor redobândi mandatele au făcut o previziune riscantă. N u au luat în calcul sumele nebănuit de mari pe care pretendenții le vor arunca spre electorat, în diverse modalități, pentru a fi convingători. Mai mult decât atât, numeroși edili sunt nepopulari din pricina partidelor pe care le reprezintă, a crizei economice de care nu sunt răspunzători dar pe care alegătorii se vor simți îndreptățiți s-o sancționeze printr-un vot negativ. Numai un candidat inconștient s-ar putea considera dinainte câștigător.

Campania electorală pentru alegerile locale va fi extrem de dură și de complexă. Staffurile centrale ale partidelor nu au o strategie generală, aplicabilă în orice județ sau localitate. Cine va risca aplicarea unui șablon electoral își va compromite orice șansă. Există tot felul de “specialiști” care vor da sfaturi pe bani, aterizând din București direct în jungla comunicațională a provinciei și, evident, vor sfârși printr-o fugă sănătoasă, cu banii încasați de la candidați care vor pierde “la mustață”. Temele și mesajele dintr-o campanie pentru consiliul local sau primărie vor fi greu de stabilit fără contribuția majoră a candidatului. În plus, mass media locale, ignorate de regulă de specialiștii “de la centru”, reprezintă principalul vehiculul de transmitere a mesajelor din partea candidaților. Rolul nostru va crește în această perioadă, va exista o presiune dinspre partied și candidați, amplificată de apropierea datei alegerilor, însă vă asigurăm că echipa SĂPTĂMÂNA ÎN OLTENIA va ști să păstreze echilibrul și să demonstreze forța singurei publicații cu profil regional a oltenilor.

Mihai FIRICĂ

(Editorial - Săptămâna în Oltenia, nr 14)

“Jubileul Regelui 90“ - o carte pe care trebuie s-o ai !

Editura Curtea Veche a adus în librării, la începutul anului 2012, volumul intitulat “Jubileul Regelui 90“. Este o retrospectivă în cuvinte și imagini a ansamblului de evenimente derulate public, în România, cu ocazia împlinirii de către Majestatea Sa Regele Mihai I al României a vârstei de nouăzeci de ani, așa cum spune ASR Principele Radu pe blogul personal.
Autorii volumului sunt Ioan-Luca Vlad, avocat al Baroului din București și consilier juridic al Familiei Regale, și Daniel Angelescu, fotograf al Familiei Regale.

Ne-am săturat de voi !

Urcă la tribuna parlamentară un ales al puterii. Se strigă “huooo” dinspre opoziție. Scena se repetă când vrea să vorbească un parlamentar al USL. Se strigă și de la balcoanele Parlamentului României. Nu se aruncă nimeni, ci doar se scutură în capul opoziției lozincile băsesciene. Depinde de cine face jocurile și își trimite trupele. Bâlciul este total. Același circ pe care-l vedem de ani și ani. Politicieni expirați, zoaie aruncate în capul adversarilor, manevre de culise și calcule meschine din care nu trebuie să piardă nimeni, ci doar cel din stradă să profite. Am impresia că deștepții din fruntea partidelor ar vrea să profite și acum de revolta oamenilor din piață. Vocea poporului se aude clar: “Ne-am săturat de voi!”

Opoziția spune că sloganul “PDL și USL = mizerie” este injust. Că domnii Ponta și Antonescu ar fi alternative. Și o spune cu vigoare domnul Adrian Năstase! Nu aveți impresia că am mai văzut acest film cu bufoni veroși, care doresc să se dea huța într-un leagăn, sus-jos, sus-jos... Domnii aceștia ar vrea o perpetuare la putere prin rotația cadrelor, că așa înțeleg ei democrația, doar în scop propriu. Strada i-a demascat și le spune că sunt toți o apă și un pământ, o mizerie care sufocă România.

De la cine să vină schimbarea radicală am spus-o și în editorialul din numărul trecut al Săptămânii: reinstaurarea monarhiei constituționale și reluarea istoriei firești din momentul în care, cu brutalitate, comuniștii au fracturat coloana statalității românești. Vocile care susțin revenirea la monarhie sunt tot mai mputernice. Deocamdată, “jos!” se aude mai puternic. Au început să cadă capete, să se plătească polite în interiorul PDL, așa că pe lista sacrificaților a apărut numele lui Teodor Baconski, deja fost ministru de externe. Or mai pleca și alții, or fi puși pe fugă și cei care vor să profite de revolta populară (“Diaconescu-OTV nu uita / piața nu este Elodia!”) dar va veni clipa în care se va pune întrebarea “Cine salvează România?” Să vă dea Dumnezeu gândul cel bun!

(Săptămâna - nr 10 / ianuarie 2012)

VOX POPULI "Ne-am săturat de voi!"

Corupția, minciuna, incompetența, sărăcia și aroganța "aleșilor" au provocat revolta oamenilor simpli. Piața Universității din București și atâtea locuri din țară au devenit locul protestelor. Românii sunt din nou în stradă. ce spun ei? Vedeți în câteva imagini preluate de pe facebook...

Aho, aho, primiţi cu manipularea? Până când?

Mi-am jurat în barbă că nu voi mai discuta despre sondajele de opinie electorală. Cele mai multe sunt simple instrumente de manipulare în masă. Observ cum jucătorii mari apelează fără ruşine la “barometre de opinie” pentru a-şi conserva poziţiile, unii la putere, ceilalţi visând la ciolan. Există o cârdăşie subterană între cei mai bine plasaţi. PDL şi USL coabitează în zona mâloasă a sondajelor mincinoase, atent plasate în mass-media favorabile, consimţind la minciuna pe care o rostogolesc împreună. Şi unii şi alţii ascund adevărul crunt al vieţii politice de la noi: cetăţenii nu se simt reprezentaţi de cei pe care, vor nu vor, trebuie să-i voteze. Fie şi indirect, chiar dacă în ziua votului nu ies din casă, nemulţumiţii contribuie la realegerea, prin rotaţie, a aceloraşi politicieni care-i sfidează prin minciună şi indiferenţă. Soluţii? Evident, există, numai că puţini sunt dispuşi să lepede vălul şi să-şi asume riscuri.

Asumarea riscului este şi acela de a încredinţa mandatul de reprezentare unor formaţiuni cu adevărat noi sau unei alte generaţii de politicieni. Dacă refuzi să votezi sau recurgi la varianta “votului alb” nu se schimbă aproape nimic. Dar nu este de preferat riscul unei alegeri eronate decât blazarea civică şi ascunderea în spatele unor şabloane otrăvite de genul “Parcă alţii sunt mai buni?!” şi a prizării la nesfârşit a cifrelor din sondajele meşteşugite?

Scrutinul din 2012 va fi unul decisive pentru orientarea României în Europa în viitorul deceniu. Simultan, vor fi aleşi cei din administraţia locală şi parlamentarii. Evident, regula jocului s-a modificat radical, aşa că reaşezări spectaculoase se pot produce. Şi la fel de evident este faptul că formaţiunile mari trebuie să fie sancţionate. De ce să nu căutăm alternative? De ce să nu dăm şansa şi altor politicieni să intre în parlament sau chiar să revină, ca în cazul PNŢCD? Şi dacă tot am amintit de ţărănişti, oare de ce nu aplicăm sancţiunea prin care ei au rămas cel puţin un deceniu în afara parlamentului şi altor formaţiuni? Oricât de sigură ar fi “realegerea”, sănătos ar fi să refuzaţi manipulările, acceptând schimbarea radicală ca un exerciţiu pentru sănătatea democraţiei româneşti.

(Editorial - Săptămâna în Oltenia, nr 8)

Discursul Regelui: o zi obişnuită. Cum celelalte nu sunt

Nu vreau să fac bilanţul lui 2011. De ce să lăsăm umbra pe chipurile noastre? Picurăm puţin optimism pentru anul care va veni. Privesc înapoi fără mânie. Ceea ce s-a petrecut în plan personal voi păstra doar pentru mine. Aşa este firesc pentru oricare dintre noi. În planul vieţii publice, îmi vine în minte imaginea sublimă a Regelui Mihai I al României vorbind calm, privind peste detaliile irelevante ale inabordabililor de prin partide, unei săli care, chiar dacă nu părea că-i înţelege discursul, era obligată să-l respecte. Regele se adresa naţiunii de la instituţia fundamentală a democraţiei pe care, cu şase decenii în urmă, o redase poporului român. A fost o zi obişnuită, în care normalitatea ocupa spaţiul public. Aşa cum spunea Principele Radu, în celelalte zile nu sunt lucrurile la locul lor, ziua de 25 octombrie 2011 fiind o excepţie, din nefericire.

Oare ce au înţeles aşa-zişii oameni de succes şi cei care au ascultat cuvântarea Regelui din următorul citat? “Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.” Sunt convins că altceva decât a înţeles un om simplu, fără prejudecăţi şi fără ochelarii de cal la care obligă partidele. Dar din următorul citat ce or fi înţeles respectivii? “Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice.” Mă tem că un răspuns tranşant ne-ar umbri aceste ultime zile ale lui 201. Vreau să cred că s-or mai fi deşteptat câţiva şi, chiar dacă nu vor avea puterea să se ridice din genunchi, măcar nu-i vor mai împiedica pe ceilalţi să-şi manifeste opţiunea pentru normalitate. Da, din păcate sunt destui care vor să ne înveţe, încă, o istorie schilodită, mutilată de interese meschine şi utilizată în scopuri străine de Ţară.

Mă întreb dacă o singură zi de aparentă normalitate, când aplauzele au răsunat la sfârşitul discursului Regelui, poate salva un an întreg de nereuşite, de băltire în mocirla crizei economice şi a incapacităţii politicienilor de a oferi speranţă pentru români. Pentru mine, este îndeajuns. Istoria şi-a întors faţa către unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi de stat pe care i-a dat România. Lecţia sa de demnitate, predată vreme de nouă decenii, merită să fie învăţată de generaţiile viitoare şi respectată măcar de cei de astăzi. Prin discursul său, Regele ne-a spus un lucru extrem de simplu: România este mai mult decât vremelnicii de care ne împiedicăm aproape zilnic şi, adeseori, consumăm atât de multă energie spre a-i detesta. Şi, mai mult decât atât, ne-a mai spus că România profundă supravieţuieşte atât timp cât adevărul este mărturisit celor care vor să-l audă şi să-l preţuiască.
( EDITORIAL - Ora de Dolj )

Programe? Doctrine? Ideologii? Mofturi!

Moş Igaş îl poate concura cu succes pe Moş Crăciun. Aleşii locali au primit o prelungire cu şase luni a mandatelor drept cadou de Crăciun. Ministrul Administraţiei şi Internelor a explicat marea economie de vreo 22 de milioane de euro pe care o va face prin comasarea alegerilor locale cu cele generale. Dacă ne uităm pe câte săli de sport sunt construite la şcolile care se închid sau la câte parcuri se inaugurează în comune care n-au canalizare, ca să dăm doar două exemple de înţeleaptă guvernare, înţelegem că suma respectivă este praf în ochi. Merită toţi aleşii locali o jumătate de an în plus? De ce nu, dacă ne gândim că s-ar fi putut spune că am fi făcut o economie semnificativă dacă am fi amânat alegerile alţi patru ani...

Ipocrizia puterii este uşor de detectat. Calculul se face doar în funcţie de primarii opoziţiei care pot fi cumpăraţi prin alocarea discreţionară a fondurilor bugetare sau, după caz, pot fi “convinşi” să treacă într-o barcă mai sigură în funcţie de dosarul penal. De cealaltă parte, partidele din opoziţie îşi fac un calcul similar, mizând pe oportunismul unor aleşi locali care, simţind că electoratul va sancţiona politica de austeritate, vor prefera un loc în tabăra viitorilor guvernanţi. O mână spală pe cealaltă şi, în acest caz, ambele rămân murdare. Concurenţii mărunţi nu sunt primiţi la masa “bogaţilor”, nici societăţii civile nu-i sunt luate în seamă avertismentele.
Amestecul de programe pentru politicile locale şi centrale devine toxic. Nu atât numărul de buletine de vot (şase!) va bulversa electoratul, cât mesajele diferite turnate ca într-o pâlnie spre a fi îngurgitate de alegători. Evident, vor primi voturi mulţi candidaţi pentru un mandat de parlamentari doar pentru că apar în fotografii ţinându-se de braţ cu primarul în funcţie, în timp ce mulţi anonimi vor ajunge consilieri pitulaţi pe liste trase de tandemurile de candidaţi primărie + preşedinte consiliu judeţean. Veselie mare la viitoarele alegeri, udată din belşug cu bere, pomeni electorale şi circ. Programe? Doctrine? Ideologii? Cine mai are timp de astfel de… mofturi ?!

(Editorial - Ora de Dolj.ro)