duminică, 4 august 2019

Berbeceanu. Lecția de a supraviețui printre rechini

Despre Traian Berbeceanu cei mai mulți dintre români au aflat de la știri. Șef al Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate Alba aruncat după gratii pentru pactizare cu dușmanul. Apoi achitat iar procurori corupți doborâți din sistem din cauza frăției cu interlopi. Berbeceanu? Un fel de Corrado Cattani, celebrul comisar Italian din seriarul Caracatița, însă departe de carisma actorului și cu experiența traversării unui șoc profesional. Ba nu, că asta sună a metaforă dulceagă. A fost un cutremur în viața sa, aruncat dincolo de gratii de cei pe care i-a vânat, chiar cu ajutorul celor pe care credea că i-a învins. Acuzațiile împotriva sa au fost mincinoase, dovedite în instanță definitiv.Acum a venit vremea împărtășirii acestei experiențe publicului larg. O face printr-o carte, Radiografia unei mârșăvii judiciare, care va stârni valuri. Și care va ajuta la înțelegea marilor adevăruri ale societății românești din ultimii ani. Felicitări Editurii Curtea Veche pentru această nouă reușită editorială. Mă bucur că Traian Berbeceanu va lansa cartea sa și la Craiova, unde chiar cred că s-ar simți în largul său, adică un comisar în luptă cu rechinii. Anunțăm curând evenimentul!



„Între coperțile acestei cărți vă sunt dezvăluite modalitățile perfide și ilegale prin care reprezentanți ai unor instituții judiciare și-au dat mâna cu lideri ai crimei organizate, sprijiniți fiind de lucrători ai serviciilor de informații, urmărind inculparea mea cu orice preț pentru fapte imaginare și înlăturarea mea de la conducerea Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate Alba Iulia.
Toate aceste acțiuni au fost generate de teama că, împreună cu echipa mea, obținusem probe care ar fi putut conduce la demararea unor dosare penale pe numele unora dintre ei, la redeschiderea unor cauze în care fuseseră anterior cercetați ori la inițierea unor cercetări disciplinare.” — Traian Berbeceanu

duminică, 7 iulie 2019

Despre Ultimele zile și viața de după, în Bucovina literară


Despre volumul meu Ultimele zile și viața de după au scris mai mulți critici literari, cartea a fost semnalată în mai multe publicații culturale sau în emisiuni radio și TV, am primit premii, ba chiar au fost organizate lecturi publice. Așadar, a fost bine primit și pot să spun, la rândul meu, să fie primit. O nouă cronică literară la volumul meu de versuri o semnează în „Bucovina literară” un confrate mai tânăr din Craiova, Petrișor Militaru, care știe cam tot din ceea ce am scris. E un semn de prietenie și de solidaritate, un semn de încredere reciprocă în destinul literar. Petrișor Militaru se numără printre tinerii critici literari cu carte, atenți la lectură și cu un instrumentar bine controlat.
Textul este preluat integral din „Bucovina literară”:




„Post-apocalipsa poemului şi orfismul „slab”

Mihai Firică (n. 26 iulie 1970, Craiova) a debutat ca poet în revista „Ramuri”, în 1989, iar în volum cu Biografie sumară (Aius, 1996), urmat de Limba şarpelui călător (Ramuri, 1997, reeditat într-o ediție bilingvă în 2006 la aceeași editură) și, la finalul anului trecut, a apărut cel mai recent volum de versuri: Ultimele zile şi viața de după (Tracus Arte, 2017). Are poeme traduse în engleză, franceză, spaniolă, maghiară, japoneză, bulgară și albaneză.

La o privire de ansamblu, se poate observa încă din titlul volumelor că discursul său poetic oscilează între înregistrarea elementului biografic (fără a cădea în poetica derizoriului) și o tonalitate mai discretă, ușor sapiențială, sentențioasă – nu de puține ori sunt prezente trimiteri la mitologia și cultura greacă, uneori chiar la cea contemporană (dacă este să ne gândim la „orbul din Zakynthos” din poemul Decalogul fericirii se opreşte la şapte). Imaginarul poetic este unul post-apocaliptic, chiar dacă lupta (asemenea luptei lui Iacob cu Îngerul) se dă la nivelul limbajului poetic, poetul este – și va fi mereu! – un învins care nu are cum să scrie poemul desăvârșit, însă tocmai această căutare pare să-l aducă mai aproape de starea originară: „în toiul nopţii prietenia este adevărată/ pofta inimii găsește trupul potrivit/ bucătari locali degustă ai să pierzi mă anunţă ei/ distrug tot ce-mi poate aminti că am fost copil/ decalogul fericirii se oprește la șapte” (Decalogul fericirii se opreşte la şapte). Este starea de cântec, starea de joc, starea de creație prin excelență („mergeam pe strada pustie eram copilul care plânge cu lacrimi de cerneală/ am mai întâlnit metafora aceasta undeva puteți spune”, Muzica dulce-amăruie), dar care este în următorul vers absorbită de dedublarea discursivă în sensul „gândirii slabe” a lui Gianni Vattimo și pare că starea paradisiacă rămâne, în fond, doar o metaforă. Totuși, nostalgia acestei stări de grație care dă naștere poemului revine în mai multe texte și, de fiecare dată, este asociată cu cântecul, cu o prezență feminină, cu ceva ce ar trebui refăcut sau reconstruit, cu lucrurile din urmă: „dar oare cine cântă cine fredonează neîncetat în noapte/ de sub zidul prăbușit/ firul de sânge care se scurge nu înseamnă nimic/ nu ne ajunge din urmă/ nu ne mai sperie matilda/ o cârpă aruncată în foc/ pe un colț de pagină am scris și-am tăcut/ toate acestea vor fi spuse în cele din urmă” (Am scris şi-am tăcut). Mecanicitatea lumii este mereu în contrast creativitatea poeziei („trăim salutăm militărește oftăm teatral/ lumea în jurul meu cade în tăcere/ o smoală care îți arde tălpile și te prinde/ un somn din care nu te poți ridica/ creierul-povară pentru un trupul înstrăinat”, Muzica dulce-amăruie), senzația este una de lâncezeală și de încetinire, însăși conexiunea dintre trup și creier este afectată. De altfel, ar merita precizat faptul că imaginarul post-apocaliptic este chiar o constantă a nouăzeciștilor craioveni: îl găsim atât în scenariile thanatice ale lui Aurelian Zisu, în volumul fundătura homer al lui Nicolae Coande sau la Ionel Ciupureanu (volumul e timpul să visăm un măcel), asta pentru a da doar câte un exemplu și fără a preciza aici și particularutățile care îi individualizează.

Un alt aspect pe care l-am remarcat este retopirea poemelor din anunțatul (dar rămas pînă la urmă nepublicat ca întreg) volum Această femeie care îmi tulbură visele, ele nereprezentând în arhitectura volumului un ciclu compact, dar fiind în același timp reprezentative pentru poezia lui Mihai Firică. Atitudinea poetului oscilează de la ironia “tare” din Amantul perfect („te iubesc fără cusur/ sunt amantul perfect fără angoase/ cu o forță creatoare care umple neantul/ autoironic de nestăvilit ca în versul anterior// în urbe latră un câine fără ecou// doct mă vor așeza criticii pe raftul liricii erotice/ dar despre dragoste n-am scris niciun vers”) la spiritualizarea vieții de cuplu („sărută-mi venele căile neștiute/ căutate de seara până dimineața/ noaptea ca stane de piatră ascultăm șoapte nu se știe unde/ nu se știe cine recită// […] coroana imperială împletită din iarbă/ noduri de spini// e vremea să taci să înduri să adormi să reciți în somn/ doar lacrimi și versuri la sfârșitul zilei”, Sărută-mi venele). De altfel, dincolo de acel liniștit apocalips al uitării din viața de cuplu (ca în poemul Nimic de repetat) sau rutina asumată de tragicul maturității (din poemul Te-am strâns la piept şi parcă) se întrevede, totuși, „viața celui care nu se va mai naște” (Calea sângelui) – acea stare lucidă și, în același timp, dublată de o anumită savoare a prezentului care pare să curgă doar prin venele poeziei autentice.

Spre finalul volumului, lipsa instanței feminine echivalează, până la urmă, cu o stare post-poetică în care eul se izbăvește de limbaj, rămânând numai un ecou al unui strigăt ce pare să fie acela de la începuturile poeziei: „aș fi zis că soarele bătrân îmi va spăla limba/ rămân zile în șir fără femeia galbenă/ fără să scriu nimic despre mine ca despre fratele meu// strivesc strigătul sub măști violete” (Billy).
În concluzie, volumul de versuri al lui Mihai Firică îl plasează în 2018 în pole position, reîntărindu-mi convingerea că este unul din cei mai buni poeți craioveni contemporani.”

(Petrișor Militaru – Bucovina literară, nr 1-3 ian-martie 2019)

sâmbătă, 15 iunie 2019

Onorat să primesc Premiul HYPERION pentru poezie

Mulțumesc organizatorilor Festivalului Internațional Hyperion pentru onoarea de a-mi decerna "Premiul HYPERION pentru poezie" 2019.
Am fost bucuros să-i reîntâlnesc pe atât de mulți prieteni din țară și din Serbia!



luni, 3 iunie 2019

EU.RO - Un dialog deschis despre Europa, volum lansat de preşedintele Iohannis la Craiova


Lansarea la Craiova a volumului "EU.RO - Un dialog deschis despre Europa" a avut loc în prezenţa preşedintelui Klaus Iohannis. Marţi 21 mai 2019, craiovenii l-au primit extraordinar pe Preşedinte! Succesul înregistrat la referendumul pentru apărarea justiţiei şi continuarea luptei anticorupţiei a demonstrat că preşedintele se bucură de o largă susţinere. A fost o onoare să moderez evenimentul desfăşurat la Filarmonica Oltenia din Craiova!









Înregistrarea integrală a evenimentului:


sâmbătă, 1 iunie 2019

Onorat să primesc Trofeul Festivalului Naţional Virgil Carianopol


Un succes neaşteptat, dar atât de frumos, pe care presa l-a relatat succint: Trofeul Festivalului Naţional – concurs de poezie „Virgil Carianopol” i-a fost decernat scriitorului craiovean Mihai Firică în cadrul ceremoniei organizate, sâmbătă 25 mai 2019, în foaierul Teatrului Municipal din Caracal. Manifestare culturală aflată la cea de-a XXIV-a ediţie şi dedicată scriitorului Virgil Carianopol. Festivalul de poezie atrage anual nume consacrate ale literaturii contemporane şi se constituie într-o rampă de lansare pentru tinerii poeţi. Scriitorul Mihai Firică, membru al Comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor din România Filiala Craiova, l-a omagiat pe autorul celebrei poezii „Cântec oltenesc”: “Sunt bucuros și onorat pentru acordarea Marelui Premiu al Festivalului de poezie "Virgil Carianopol". Este un semn de apreciere și de prietenie primit într-un spațiu în care mă simt acasă, printre olteni. Trofeul "Virgil Carianopol" va fi o amintire deosebită deoarece pune umilul meu nume lângă un poet ale cărui versuri le cântă toţi oltenii.


Printre scriitorii laureaţi ai celei de a XXIV-a ediţii s-au aflat Olimpiu Nuşfelean (Premiul pentru scriitori consacraţi), Victoria Milescu, Victor Constantin Măruţoiu, Livia Mihai (Premiul pentru poeţi aflaţi la primul volum) şi Mihaela Munteanu. Premii speciale din partea Asociaţiei Fiii şi Prietenii Caracalului” au primit Alexandru Tuţu şi Adela Mihaela Mitrache. Amfitrionul evenimentului a fost scriitorul Paul Aretzu iar invitaţi speciali au fost poeţii Olimpiu Nuşfelean, Nicolae Coande şi Ion Deaconescu. Pentru a promova opera scriitorul Virgil Carianopol, editura Hoffman a prezentat volumele „Scriitori care au devenit amintiri” şi antologia de poezie „Scrisori către plante”. Festivalul a fost organizat de Primăria şi Consiliul Local Caracal, Biblioteca Municipală „Virgil Carianopol”, Asociaţia „Fiii şi Prietenii Caracalului” şi Editura Hoffman.”
Mulţumesc!

miercuri, 8 mai 2019

„Reuşita mea ca scriitor se datorează anilor de liceu din „Elena Cuza”




În ce an ați absolvit Colegiul Național „Elena Cuza” din Craiova? Povestiți-ne câteva amintiri din acea perioadă!
Cei mai frumoşi ani de şcoală sunt cei petrecuţi în Colegiul Național „Elena Cuza”, în 1988, când am devenit elev al fostului Liceu de Filologie Istorie, cum se numea pe atunci. Sistemul de învăţământ prevedea „trepte” după clasele a opta şi a zecea, aşa că de la „Fraţii Buzeşti” la Filologie, unde aveam să închei studiile liceale, nu a fost decât un pas. A fost etapa decisivă în alegerea carierei, urmând studii universitare de istorie şi profesia de jurnalist. Cred că reuşita mea ca scriitor se datorează anilor de liceu din „Elena Cuza”. Minunaţi ani!
Am citit enorm, chiulind de la matematică şi alte materii doar pentru a putea citi în biblioteca liceului. Orele de Literatură universală erau preferatele mele, aşa că făceam pasul de la bibliotecă în sala de clasă pentru ca ora următoare să chiulesc iar printre cărţi. Clasa mea se afla chiar lângă bibliotecă, aşa că în pauze ieşeam să discut cu colegii, apoi reintrând la locul meu, cum s-ar spune. Este cea mai puternică amintire din liceu. Am reuşit să citesc tot din Hemingway şi Proust în vreo trei luni. Sute de mari opere pe care le-am citit cu o frenezie care mă ţinea treaz nopţile, toate celelalte trecând în plan secund. Nu am fost un elev silitor, se înţelege, dar asta a fost opţiunea mea decisivă. Am debutat în presa literară în 1989, în revista „Ramuri”, fiind remarcat de profesorii care au devenit ceva mai îngăduitori în privinţa motivării absenţelor. Doamnei diriginte Ecaterina Staicovici şi dascălilor le datorez enorm pentru ceea ce am devenit. Iar colegilor mei le sunt acelaşi prieten statornic, deşi pe unii nu i-am revăzut de mulţi ani. Nu este doar nostalgie, ci şi solidaritatea care s-a născut într-o şcoală care îşi iubeşte elevii.

În 2011, Casa Regală a României v-a acordat „Medalia Regele Mihai I pentru loialitate”. Ne puteți spune mai multe detalii despre această experiență remarcabilă? L-ați cunoscut pe Regelele Mihai, cum a rămas el în amintirea dvs.?   
Majestatea sa Regele Mihai rămâne o personalitate marcantă a istoriei noastre. O figură luminoasă, respectată pretutindeni în lume, indiferent că vorbim de contemporanii săi sau de instituţii internaţionale, însă şi cu nişte „rătăciţi” care îi reproşează vinovăţii imaginare. Regele Mihai I al României a salvat naţiunea în comente de cumpănă, a slujit democraţia şi libertatea în orice moment, indiferent că a fost pe Tronul Ţării sau în exil. Recomand tinerilor să caute adevărul în numeroasele volume apărute după prăbuşirea comunismului în România, în special cărţile cu interviuri ale Majestăţii Sale. Vor descoperi o personalitate care i-a iubit şi slujit pe români chiar şi în momentele în care conducătorii vremelnici i-au interzis să se reîntoarcă acasă.
L-am întâlnit pe Regele Mihai I în mai multe rânduri, fie la evenimente publice sau în vizite private. Un om de o căldură aparte, modest în măreţia sa şi cumpătat în toate privinţele. Mereu bine informat dar şi dispus să afle opinii sau să asculte ceea ce interlocutorii aveau de spus. În 2011, mi s-a făcut onoare de a fi decorat cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, după mai mulţi ani de colaborare cu Casa Regală a României în calitate de jurnalist şi scriitor. A fost o ceremonie memorabilă, eveniment în cadrul căruia a fost decorat şi domnul Mihai Şora. Vă daţi seama? Doi oameni care simbolizau prin vârstă şi prin destin un secol din istoria noastră, faţă în faţă, în Sala Regilor a Palatului Elisabeta din Bucureşti. O altă întâlnire cu Familia Regală a fost în preajma Crăciunului din 2010, în cadrul unei vizite private la Palatul Săvârşin. Acea întâlnire memorabilă am evocat-o în volumul colectiv „Mihai I al României. Regele nostru” (Ed. Curtea Veche, 2018). Speranţa mea privind viitorul României este profund legată de revenirea la valorile tradiţionale şi la sistemul monarhiei constituţionale.
Sunteți poet, dar și jurnalist cultural și membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor, Filiala Craiova. Cum vedeți dvs. mediul cultural craiovean? Care credeți că sunt punctele sale „tari” și „slabe”?
Tinerii găsesc în Craiova numeroase posibilităţi de a se afirma în plan cultural. Toate domeniile culturale sunt reprezentate la nivel instituţional, chiar dacă unele sunt mai puternic dezvoltate iar altele doar simbolic. Având un centru universitar puternic, Craiova culturală a devenit un centru prin forţa de atracţie şi polarizarea cratorilor din Oltenia. Un punct slab este infrastrutura, lipsind săli moderne de spectacole sau sedii pentru uniunile de creaţie, în timp ce anumite instituţii suferă de din cauza finanţării sau a politizării managementului. Cultura scrisă este reprezentată prin câteva reviste de cultură solide, cu o recunoaştere naţională indiscutabilă („Ramuri”, „Mozaicul”, „Scrisul Românesc”). Filiala Uniunii Scriitorilor din România încearcă să fie o poartă deschisă pentru toţi creatorii, indiferent de vârstă, punând laolaltă generaţii de scriitori. Am generat o serie de manifestări gândite special pentru apropierea tinerilor de literatură, de la lecturi publice la cenacluri literare, ori de la lansări editoriale la dezbateri culturale. Sunt invitaţi tineri care nici nu au debutat în volum pentru a se aşeza alături de scriitori consacraţi, aşa cum s-a petrecut în cadrul unui proiect derulat şi la Colegiul Naţional „Elena Cuza”. Alături de mai mulţi colegi, am participat la o lectură publică „Poezia pentru o lume fără frontiere” unde am întâlnit câţiva elevi talentaţi în viitorul cărora cred cu putere.

În societatea contemporană, în condițiile în care tinerii sunt acuzați frecvent că nu mai citesc și dedică tot mult timp site-urilor de socializare, care considerați că este rolul literaturii? Ce ar trebui să facă școala ca să-i apropie de literatură?
Literatura este şi pe reţelele de socializare, nu trebuie să ne îngrijorăm. Citesc mult în format electronic, fie că „răsfoiesc” reviste, portaluri culturale sau lucrări care mi-ar fi ocupat un spaţiu mare din bibliotecă. Depinde cum foloseşti relele de socializare sau blogurile, însă sunt convins că este bine să citeşti cât mai mult, oriunde. Internetul a transformat literatura printr-o diversificare alertă datorată spargerii oricăror bariere de comunicare. Literatura are darul de a-i apropia pe oameni, punând accentual pe creativitate şi dialog. Poate suna ca o definiţie din manual dar lucrurile se potrivesc în acest fel câteodată, nu-i aşa? Iar şcoala poate fi locul în care un tânăr îşi poate începe parcursul în artă dacă profesorii reuşesc să transmită şi altceva decât o cere programa. Aş vrea să cred că managerii şcolilor înţeleg să susţină o revistă, un cenaclu şi se preocupă de organizarea de întâlniri între elevi şi creatori, în special cu scriitorii. Este o viziune în care se regăseşte speranţa că accentul se pune pe stimularea creativităţii şi pe cultivarea abilităţii de a construi punţi de comnicare. Sigur, presupune un efort suplimentar, alocarea de resurse şi voluntariat, dar rezultatele vor fi considerabile.
(IRIZĂRI revista Colegiului Naţional „Elena Cuza” Craiova)

joi, 4 aprilie 2019

Poeme în "Književni pregled" (Revista literară) din Belgrad

Poemele mele au apărut "Književni pregled" (Revista literară) din Belgrad, prin mijlocirea prietenului Milutin Djurickovic. În curând, colaborarea noastră va căpăta o dimensiune amplă, prin evenimente editoriale în România şi Serbia.
Mulţumesc Tatjana Betoska pentru traducerea poemelor în sârbă!



luni, 11 februarie 2019

Viaţa ca limită

O lectură atentă, observaţii care surprind detaliul şi descifrarea artei scrisului - acestea sunt câteva lucruri care fac din criticul Paul Aretzu o voce respectată în literatură. Mulţumesc pentru că, în România literară (nr 3-4 / ianuarie 2019), s-a oprit asupra volumului meu "Ultimele zile şi viaţa de după" (Ed. Tracus Arte, 2017).



"La abordarea critică a poeziei lui Mihai Firică, prima constatare este că aceasta pare a depune un efort perseverent de a se ascunde în sine/ a fugi de sine, recurgând la câteva modalități restrictive, disimulatorii, la destructurări, la sincope, la o rejectare a sentimentelor. Scriitorul limitează accesul către propria identitate și printr-o grilă tematică exigentă.
Volumul Ultimele zile și viața de după (Editura Tracus Arte, București, 2017) proiectează o astfel de voluptate reprimată, de trăire artificializată, văzută dintr-un unghi polemic: „câteva imagini sfărâmate din seara trecută am fost/ împreună/ am rămas singuri și goi/ în mijlocul drumului ca iepurii speriați de prea/ multă dragoste/ de impetuosul sentiment al iubirii// miros de carne tânără dinspre tarabe/ praf și pulbere pe biografia stearpă/ urme adânci pe ziduri/ bine gândit îți spui/ o bucată de carne în formă de inimă nu-i totuși o/ inimă/ pe grupuri ne-au ordonat iubiți/ ritmic/ faceți dragoste din ce în ce mai mulți/ asta ne va folosi la ceva/ aventura ne va fi de folos// tresar de sub o blană de iepure uriaș” (Biografii sterpe, iubiri pe sfert). Este prezentată o lume dezamparată, golită de voință, de precepte, ajunsă victima propriei indiferențe: „departe de ochii lumii/ ascuns de frivolitatea capitalei sentimentale/ trofeul fricos râde de vânător dar se așază/ cuminte/ în bătaia puștii” (Lacrimi gemene). Poetul este ironic, dar cu o gestică dramatică, sugerând crepuscularitatea, declinul, sfârșitul lumii.
Tematica poemelor este consecventă, unicordă, însă rafinat diversificată, desfășurând o paletă de nuanțe discrete, filtrate, în sepia: „lumea toată e galbenă/ în oglinda retrovizoare se-arată” (Pe dinăuntru). Se remarcă o atracție specială pentru organic (chipul hăcuit plutind în chiuveta cu sânge, măruntaiele curgând din abdomen, bucăți de carne legate cu sârmă etc.), fără însă să distoneze în vreun fel cu restul textului.
Paradoxal, ideea de sfârșit al timpului, de însingurare, de deznădejde nu provine numai dintr-o metafizică existențială (deși nu se exclude o asemenea situație), ci, mai ales, dintr-o decepție sentimentală, dintr-o lipsă de încredere în iubită sau în divinitate: „niciodată n-am vrut să decupez fotografii/ imaginea ta surâzând pentru mine ca și când/ așteptai să te strâng în brațe să mi te lipești de/ piept/ te implor lasă-mă să scriu despre tine/ ca și cum te-aș aștepta dar ai fi lângă mine// m-am udat cămașa nu mai flutură/ să merg la luptă mi se pare banal/ un moft să mai cad răpus pe patul de frunze/ o dramă, doi oameni și litere ruginite// ieri seară a plouat la fel ca și alaltăieri” (Te-am strâns la piept și parcă). Asemeni Mântuitorului, poetul simte piroane străpungân­du-i palmele, dar rezultatul, un carnaj sângeros, nu face decât să-i sporească suferința. În ciuda imaginii unei morți care se petrece la infinit, a îngerilor butaforici, a lipsei de sacralitate și a prezenței puternice a materialității, experiența vieții merită acceptată: „aceasta este ziua în care am înțeles că voi muri// cât un grăunte de nisip de ar fi/ fericirea și restul/ cred că merită să mori pentru asta/ în zori se deschide calea spălată cu sânge/ și-ți spui că trebuie să o iei de la capăt” (Ziua în care am înțeles). Asemenea momente de entuziasm sunt rare, predominând însă atitudinea sceptică, deconcertată. Omul nu are dimensiune transcendentă, este doar suferință și dejecție: „orice eveniment/ care agită spiritul mulțimilor/ fie revoluție fie dezbatere de idei care animă/ doi bețivi la miezul nopții/ lasă în urmă doar o dâră/ de lacrimi și rahat” (O revoluție pentru fiecare). O mulțime „care se satură cu minciună și carton colorat/ baloane de săpun și arginți falși” se situează sub nivelul unei exigențe umane. Poetul își asumă, în chip impresionist, durerile tuturor. Mediul este unul bacovian, melancolizant: „flori galbene aerul mov/ frunze uscate și frig/ ne vom cunoaște joi// mâna absentă și rece se plimbă alene prin păr” (Joi la început de noiembrie). Modalitatea folosită este concentrarea mare, comprimarea unor stări, emiterea unei puternice încărcături emoționale.
Cartea poate fi interpretată și ca o formă de frustrare, scriitorul socotin­du-se nedreptățit, fiindcă este biet muritor, fiindcă nu este mântuitor: „pe aici nimeni nu trece nu scoate o șoaptă/ nimeni nu spune mihai te iubesc fie sângele tău/ fie carnea ta/ prânzul și cina mea/ fie inima ta breloc la noaptea răstignirii mele” (Omul cu foarfecă neagră și grea). El își subminează orice pornire sentimentală, deși fondul său se dovedește unul plin de afecțiune. Realitatea apare ca second hand, produsă pe un paltou de filmare. Dorința de autoanihilare sfârșește prin renunțarea la propria identitate: „mișcă-te fă ceva mănâncă-ți inima șterge-ți numele” (Închinarea de seară).
Poezia lui Mihai Firică are o tematică restrânsă, dar densă, cu un imaginar intens. Se bazează pe o derulare imagistică, uneori repetitivă, pe expresivitate, pe o viziune tensionată asupra existenței. Scriitorul este un decepționat, unul care nu mai găsește justificare vieții. Totul, iubire, cunoaștere, înțelepciune, este acaparat de o nefericire fără leac.

Paul Aretzu (Viaţa ca limită, România literară nr 3-4/ianuarie 2019)"

miercuri, 30 ianuarie 2019

Poemele mele în chineză, găzduite de THE WORLD POETS QUARTERLY

Mulțumesc dr. Zhang Zhi pentru traducerea poeziilor mele în chineză și publicarea în revista pe care o conduce în calitate de redactor-șef executiv - THE WORLD POETS QUARTERLY. Un grupaj de poeme și o prezentare au fost publicate în 93 al prestigioasei reviste multilingve din China. Cu un număr fabulos de cititori, publicațiile pe care le editează împreună cu scriitorii din Chongqing au construit o punte între China și poeți din peste 190 de țări.
Sper ca un nou proiect între scriitorii din Oltenia și cei din provincia Guanyinqiao să prindă contur pentru a ne bucura de faptul că prietenia și poezia înving orice fel de frontiere.

Despre colaborarea dintre scriitori a relatat RADIO CHINA INTERNATIONAL

joi, 24 ianuarie 2019

O zi specială, cu multiple semnificaţii şi o onoare: Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional de Literatură "Mihai Eminescu"

O zi cu emoţie, bucurie şi... mult soare. Am primit Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional de Literatură "Mihai Eminescu", decernarea având loc în biserica Mănăstirii Sfânta Ana din Orşova, ctitorie a jurnalistului Pamfil Şeicaru.
Înainte de slujba de pomenire, pe o vreme cu un soare ca de primăvară, am pus o floare la bustul lui Mihai Eminescu şi una pe mormântul lui Pamfil Şeicaru. Mulţumesc juriului, prezidat de acad. Mihai Cimpoi, precum şi tuturor celor care, pe 15 ianuarie 2019, nu au uitat să sărbătorească Ziua Culturii Naţionale şi 169 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu.









"Premiul pentru poezie al Festivalului Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” i-a fost acordat scriitorului și jurnalistului craiovean Mihai Firică la finalul ediției a XXIX-a, manifestare dedicată Zilei Culturii Naționale. Decernarea premiului s-a desfășurat în biserica Mănăstirii „Sfânta Ana” din Orșova, ctitorie a jurnalistului Pamfil Șeicaru, Mihai Firică primind distinţia după oficierea slujbei de pomenire închinată poetului Mihai Eminescu. Juriul ediției din acest an i-a avut ca președinte pe acad. Mihai Cimpoi iar secretar pe scriitorul Florian Copcea. Festivalul a reunit academicieni, scriitori, istorici, oameni de știință, profesori, reprezentanți ai Bisericii ortodoxe și ai românilor din Serbia.
Derulată pe parcursul a trei zile 13-15 ianuarie a.c., în Drobeta-Turnu Severin, Herculane și Orșova, manifestarea a avut un program complex, la susținerea de comunicări științifice, dezbateri culturale, vernisaj de pictură, expoziție de carte, prezentări de reviste, lansări de volume și ceremonii religioase. În debutul programului, scriitorul Florian Copcea, inițiator și președinte al festivalului, a precizat că dorința tuturor celor care au contribuit la realizarea agendei de evenimente a fost de a marca Ziua Culturii Naționale și aniversarea nașterii Luceafărului poeziei românești pe parcusul a câtorva zile și cu o participare numeroasă din partea iubitorilor de literatură. Organizatori ai festivalului sunt Episcopia Severinului şi Strehaei, Consiliul Judeţean Mehedinţi, Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin, Prefectura Judeţului Mehedinţi, Palatul Culturii „Teodor Costescu”, Centrul Cultural „Nichita Stănescu”, Muzeul Regiunii „Porţilor de Fier”, Biblioteca Judeţeană „I. G. Bibicescu”, Direcţia Judeţeană pentru Tineret şi Sport, Primăria Băile Herculane, Primăria Baia de Aramă și Fundaţia Culturală Lumina condusă de scriitorul Florian Copcea.
 
Festivalul Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” a debutat luni la Palatul Culturii „Teodor Costescu”, printr-un program al Corului Kinonia al Episcopiei Severinului și Strehaiei, cu binecuvântarea PS Nicodim, și cuvântările președintelui Consiliului Județean, al prefectului județului Mehedinți și al reprezentanților instituțiilor de cultură severinene. În cea de-a două parte a zilei participanții s-au deplasat la Băile Herculane, unde a fost depusă o coroană de flori și au fost recitate versuri la bustul realizat de sculptorul Oscar Han. La Primăria Băile Herculane a fost organizat un simpozion pe tema receptării operei eminesciene în actualitate și au fost decernare o serie de premii. Printre laureații acestei ediții s-au aflat scriitorii Vasile Barbu, Mihaela Albu, Vasile Morar ș.a.
 
În 15 ianuarie a.c., când s-au aniversat 169 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, scriitorii invitați la manifestare au depus flori la bustul poetului, monument ridicat în Orșova în urmă cu mai bine de două decenii la o ediție a festivalului. Finalul programului l-a constituit slujba de pomenire și acordarea premiului pentru poezie și premiile pentru jurnalism „Pamfil Șeicaru” la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orșova.


JURNALUL OLTENIEI"

miercuri, 16 ianuarie 2019

Un discurs cât pentru un secol


Peste trei milioane de români sunt rezidenţi în state din Uniunea Europeană. Adică şi-au luat lumea în cap pentru un trai mai bun. Alte două sau trei milioane de români sunt plecaţi temporar sau fără forme legale. Datele statistice se schimbă de la o lună la alta. Ne arată cât de dramatică este prăbuşirea încrederii cetăţenilor în capacitatea liderilor politici de a construi o casă comună în care fiecare să se afirme şi să fie recompensat pentru munca sa. Ne arată că în societatea noastră meritocraţia a fost înlocuită cu nepotismul sau cu ierarhia de partid, că suntem departe de a ne rupe de corupţi şi de mizeria unui sistem în care viitorul să fie predictibil. Ne arată că nu am reuşit să recuperăm decalajul economic faţă de ţările occidentale. Dar ne mai arată că există libertatea de a opta pentru spaţiul comunitar în care să trăieşti pentru binele personal, al familiei şi al comunităţii. Libertatea de a putea spera la un viitor pe care să-l construeşti prin efort şi sacrificiu. Însă cât de sigură este această libertate a românilor de a merge oriunde în Uniunea Europeană şi de a le fi respectate drepturile de europeni? Nu cumva simţim că o putem pierde din cauza unor politicieni corupţi şi făţarnici?


Cu ocazia festivităţii de la Ateneul Român, eveniment organizat joi 10 ianuarie 2018, marcând preluarea de către ţara noastră a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, polonezul Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, a susţinut un discurs memorabil. Şi ceilalţi reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai Comisiei Europene au transmis mesaje remarcabile, însă Tusk s-a detaşat. A vorbit despre români aşa cum puţini lideri politici o fac, reuşind să transmită chiar şi celor foarte puţin interesaţi de problematica europeană că această ţară nu le este indiferentă conducătorilor Uniunii Europene. De câte ori i-aţi auzit pe politicienii autohtoni vorbind despre Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Andrei Pleşu, Gafencu sau George Enescu?

Inspirat, Tusk a folosit simboluri puternice astfel încât să stârnească atenţia omului simplu, cel care se simte aproape de reuşita lui Duckadam, a Nadiei Comăneci sau Simona Halep, care conduce un autoturism Dacia şi îşi aduce aminte că în concediile de pe Litoral a întâlnit mulţi turişti polonezi. Ca şi noi, având amintirea traversării perioadei negre a dictaturii, polonezul a vorbit despre amintirile sale din comunism, despre prezentul plin de provocări în construcţia comună europeană şi despre apărarea valorilor unui spaţiu în care armonia a lipsit de multe ori. A vorbit despre speranţă şi apărarea a ceea ce ne uneşte. Dar, cel mai bine este să transcriu finalul discursului său: „Şi aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept și constituția. Să le apere cu aceeași hotărâre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la rând. Atunci, și mie mi s-a părut imposibil! Dar el a reușit. Și voi veți reuși. Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu”.


Anul Centenar a fost marcat de către autorităţi, cu nesemnificative excepţii, prin evenimente fade, ocazionale, care nu au atras un public numeros. A fost un program ratat de către autorităţi. Doar administraţiile locale din Ardeal s-au ridicat la nivelul aşteptărilor. După discursul lui Tusk am avut revelaţia că o astfel de viziune a lipsit celor care erau obligaţi să cinstească Marea Unire. Ca un pansament pentru orgoliul rănit, discursul preşedintelui Consiliului European are valoarea unui program cât pentru un secol. Pentru viitorul european la României, în construcţia Uniunii Europene şi în structura NATO, merită să facem efortul de menţine direcţia potrivită. Retorica anti-UE sau otrava naţionalismului gregar “nu ne vindem ţara, ne jefuiesc străinii şi corporaţiile…”, vărsată tocmai de politicieni certaţi cu legea, sper să nu prindă la electoratul român. Ar fi păcat să pierdem prieteni asemenea polonezului Donald Tusk şi a celor care ne spun că fondurile europene ne sunt oferite în ciuda incapacităţii politicienilor de a trimite cereri şi proiecte. A fost un discurs cât pentru un secol! Viitorul depinde doar cât de oneşti vom fi cu această ţară jefuită tocmai de cei care profită de beneficiile programelor europene dar ar vrea să culeagă voturi prin discursuri sau manipulări anti Uniunea Europeană.


Mihai Firică