vineri, 26 noiembrie 2010

Ioana Avădani: “A uita că jurnalismul se practică în interes public este a-i nega esenţa”


Mihai Firică: Care sunt cele mai grave pericole care ameninţă jurnalismul din România?

Ioana Avădani, director executiv Centrul pentru Jurnalism Independent: Cel mai grav pericol - acum şi din totdeauna - este pierderea “busolei”, a setului de standarde care fac din jurnalism o meserie privilegiată, care se bucură de protecţie constituţională. A uita că jurnalismul se practică în interes public este a-i nega esenţa. Şi mă tem că interesul public (care este altceva decât curiozitatea publicului) este din ce în ce mai puţin prezent în jurnalismul care se practică în România de azi. Respectul faţă de interesul public ca principiu fundamental al mass-media nu este doar apanajul jurnaliştilor, ci ar trebui să fie şi valoarea fundamentală a patronilor şi managerilor de presă.

M. F.: Cum explici perseverenţa unor politicieni de a încerca să reglementeze mass media?

I. O.: Se amestecă în această perseverenţă mai mulţi factori: reflexul de a rezolva orice (inclusiv proastele experienţe personale cu presa) prin lege, dorinţa de a controla (inerentă clasei politice de la noi şi din lume), un anumit histrionism (mai facem un proiect de lege, mai ieşim în faţa camerelor…) Dar ar fi profund dăunător şi necinstit să nu recunoaştem că o parte dintre aceste iniţiative dau glas unor frustrări cauzate (chiar la nivelul publicului) de calitatea din ce în ce mai precară a jurnalismului nostru. Dacă jurnaliştii din România nu vor găsi resursele de a se auto-reglementa în mod eficient şi cuprinzător, mai devreme sau mai târziu unele dintre aceste iniţiative vor avea succes – şi ne vom trezi cu ceea ce am încercat (şi am reuşit) să evităm în ultimii 20 de ani: o lege a presei, prin care politicienii să le spună jurnaliştilor cum să-şi facă meseria.

M. F.: Sunt opinii care converg către efectele pozitive ale crizei - dacă tot trebuie să nu ne dezicem de optimismul românesc - care prevăd o selecţie profesională în rândul jurnaliştilor, supravieţuind doar cei cu adevărat veritabili. Este un optimism fără fundament?

I. O.: Este o posibilitate teoretică. Doar că ea face abstracţie de faptul că nici în interiorul industriei mass-media lucrurile nu merg exact ca la carte. Nu performanţa jurnalistică este criteriul de departajare în redacţii – uneori funcţionează în egală măsură criterii de “compatibilitate” sau de natură socială (care sunt uşor de înţeles, mai ales în astfel de perioade). Ar fi naiv să credem că vor pleca cei slabi şi vor rămâne cei mai buni şi mai puternici. Ca şi în natură, vor rămâne cei mai adaptabili – ceea ce nu este, neapărat, cel mai bun lucru din punctul de vedere al standardelor profesionale.

Şi iată cum mă dezic de optimismul naţional…

M. F.: Numeroşi români s-au stabilit în ţări europene, formând comunităţi importante, care au nevoie de acces la informaţie. Cum credeţi că se vor integra mass media româneşti pe o piaţă europeană în plină recesiune?

I. O.: Nu cred că putem vorbi de integrare pe piaţa europeană. Piaţa de mass media este eminamente “naţională”, dacă nu cumva chiar locală, datorită specificităţilor sociale, culturale şi de limbă. Vorbim acum de hiper-localism, ca strategie de supravieţuire a presei într-o piaţă în care tehnologiile digitale permit fiecărui utilizator compunerea unui meniu mediatic foarte personalizat. Pe cât de îngustă este “piaţa”, pe atât de globală este circulaţia informaţiei şi a produselor mediatice. Practic, cu o conexiune la internet nici nu mai contează unde anume în lume eşti – eşti peste tot, dacă asta vrei.

Produsele media adresate comunităţilor de peste graniţe au apărut şi vor continua să se dezvolte atâta timp cât îşi vor îndeplini funcţia lor de bază: vor servi interesul comunităţii cărora le sunt destinate. Un ziar pentru românii din Spania nu va intra în competiţie cu piaţa spaniolă de publicaţii, ci va oferi un serviciu unui public “de nişă” nevizat de presa spaniolă. Va supravieţui şi va creşte atâta timp cât publicul va găsi valoare în acest serviciu şi va decide că merită să plătească pentru el.

M. F.: Ar fi oportună intervenţia statului pentru a sprijini presa în actuala conjunctură economică?

I. O.: Este o întrebare la care e greu să răspunzi cu da sau nu. Tocmai vorbeam mai sus de “selecţia naturală”- o astfel de intervenţie ar anula efectele acestei selecţii şi ar minimaliza rolul “igienic” pe care orice astfel de criză ar trebui să-l aibă. Pe de altă parte, într-o societate în care nu regulile pieţei sunt întotdeauna cele care dictează (avem influenţe de altă natură – politice, de grup, etc. ) ceea ce pare a fi “piaţă” poate ascunde o interferenţă politică.

Nu cred că statul trebuie să sprijine presa, ci funcţia pe care aceasta o îndeplineşte – libera informare a publicului, astfel încât acesta să îşi poată forma liber opiniile. Statul mai trebuie să protejeze pluralismul vocilor şi opiniilor, un set de valori fundamentale pe care le vrea păstrate indiferent de cât de aspre sunt condiţiile economice…

În orice caz, orice astfel de ajutor trebuie să fie dublat de cerinţe serioase de transparenţă şi responsabilitate – şi poate aceasta ar fi ocazia pentru a cere presei din România să-şi (re)asume serios rolul de câine de pază al democraţiei.
(Interview)

miercuri, 17 noiembrie 2010

Ponta - o combinaţie stranie de băieţandru obraznic şi bătrânel şugubăţ ; Antonescu - un soi de Rică Venturiano tomnatic...

Într-un comentariu despre posibila alternativă oferită de opoziţia parlamentară, Andrei Pleşu nu lasă loc de speranţe. Citez la greu pentru a nu fi obligat să redau plasticitatea (şi elasticitatea) opiniilor. Evident, înclin să-i dau dreptate lui Pleşu...

[...] Victor Ponta e încântat de ironia lui fină, de replica lui tăioasă, de surâsul lui distrugător. Şi-a construit, din mai nimic, un rol de dur şmecher, campion la categoria „pană". I-a reuşit o combinaţie stranie de băieţandru obraznic şi bătrânel şugubăţ. Numit prea devreme într-o poziţie de prim-plan, a făcut rapid sindromul plutonierului care, avansat căpitan, se crede general. Poate e, la bază, „băiat bun". Poate are intenţii onorabile. Dar suferă de o prematură dilataţie a eului şi de o ambiţie atât de transparentă, încât nu poate fi luat în serios. Şi e destul să-l vezi jucându-se de-a Che Guevara sau să-l auzi decretând când trebuie declarat doliu naţional şi cum trebuie să arate televiziunea naţională, ca să simţi răsărind, printre tuleiele sale benigne, un mic dictator de grădină.

Crin Antonescu e şi el, în mod vădit, bucuros să fie contemporan cu el însuşi. Părea un om cumsecade şi cordial şi s-a trezit sufocat de hormoni. Se încruntă ameninţător, zâmbeşte subversiv, contemplă îngrijorat „viitorele" naţiunii. A prins gustul tiradelor gascone şi al unei „independenţe" pline de pupături şi divorţuri imprevizibile. Dacă Ponta e un soi de Caţavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rică Venturiano tomnatic. Nu sunt nici zmei, nici feţi-frumoşi. Joacă la preţuri mici, sperând să câştige pe greşeala adversarului. Dacă asta e tot ce poate Opoziţia, suntem pierduţi.
ANDREI PLEŞU (Adevărul, 16.11.2010)

marți, 16 noiembrie 2010

Să-l împuşcăm pe Caiac a doua oară?

Un asasinat a fost comis într-o cafenea din Piatra-Neamţ. Oraşul păstorit de celebrul Pinalty a ajuns pe prima pagină a ziarelor şi furnizează primul titlu în jurnalele TV. Nu-i rău pentru nişte oameni blajini, cum sunt moldovenii din acel orăşel în care totul parcă îmbie la reverie şi cumpătare, nu-i aşa? Doritorii de spectacol au, după atât scandal politic, parte şi de sânge. Şablonarzii din mass-media bucureştene au titrat cu litere de-o şchioapă că ucigaşul a fost prins urmărind fiecare mişcare în teren a anchetatorilor. Evident, n-au uitat să amintească de “alte evenimente similare”, petrecute în alte oraşe din ţară, însă imaginile de arhivă, deloc surprinzător, au fost doar cele de la uciderea interlopului Caiac. Uite cum sunt împuşcaţi doi oameni la Piatra-Neamţ, dintre care unul mortal, iar Craiova - “Sicilia României” - ajunge iar principal subiect de discuţie pentru limbuţii de serviciu de prin studiourile TV…

Aveam senzaţia că “jurnalizdii” iluminaţi de pe malul Dâmboviţei regretau amarnic ratarea unei ocazii excepţionale de a repeta acele fraze năucitoare prin care Craiova era scufundată în rahat, spălată rapid cu jeturi de scuipat, apoi iar aruncată în hârdău. Au apelat oricum la rezerva cu şabloane, cazul Caiac fiind un fel de bornă în şirul răfuielilor sângeroase dintre interlopi. Am serioase îndoieli că o statistică ar arăta că oltenii sunt cei mai sângeroşi dintre români sau că în Bănie au avut loc mai multe crime decât, să spunem la întâmplare, Braşov, Constanţa sau Timişoara. Ca să fim primii ar fi trebui să-l împuşcăm pe Caiac de mai multe ori! Aţi văzut de curând nişte băieţi cu bâtele în stradă, blocând un drum naţional, scenă urmată de descinderea “mascaţilor”? Ei bine, nici respectiva scenă de luptă n-a fost filmată în Craiova, ci pe lângă Bucureşti, în una dintre acele comune în care rromii tind deja să devină majoritari… Mă tem că se poate spune mai degrabă că România întreagă a devenit un tărâm al nelegiuiţilor violenţi, şi nu doar un oraş sau două care excelează prin poftele sanguinare ale infractorilor periculoşi.

Pericolul aplicării unor sintagme colorate, eficiente când vine vorba de a capta atenţia unui public din ce în ce mai puţin dispus să respingă informaţia trunchiată, este cât se poate de evident. A reduce Craiova la stadiul de poligon în care pistolarii fac legea, descărcându-şi la întâmplare armele în bieţii cetăţeni, este tot de adevărat ca şi cum ai spune că Iliescu crede în Dumnezeu sau că Băsescu pune în paharul cu whisky mai mult de două cuburi de gheaţă. Din nefericire, lucruri mai puţin spectaculoase, care nu-i interesează pe editorii jurnalelor de ştiri, se petrec de ani buni în Cetatea Banilor murdari şi ai justiţiei de castă. Dar cine să mai aibă timp de documentarea unor materiale despre jafuri prin “privatizare”, măsluiri de dosare în instanţă sau trucarea licitaţiilor prin care se absorb fonduri europene când sângele şi şabloanele năclăiesc ecranele televizoarelor şi imaginaţia ştirbă a câtorva băieţi blazaţi din mass-media bucureştene?

luni, 15 noiembrie 2010

Istoria exilului românesc - Regele Mihai I

[...] Cea de-a doua domnie a regelui M. începe la 6 sep. 1940, în condiţiile în care întreaga putere este transferată de Carol II generalului Ion Antonescu, şi continuă după cel de-al Doilea Război Mondial, sub ocupaţie sovietică. Regele află despre declanşarea războiului împotriva URSS (22 iun. 1941) ascultînd postul de radio BBC. „Eram absolut potrivnic ideii de a vedea România alăturîndu-se forţelor Axei. De asemenea, eram împotriva declarării războiului contra ruşilor. Dar consideram totuşi justificată voinţa românească de a recupera Basarabia ocupată de sovietici şi care era parte integrantă din ţara noastră."


Stabileşte contacte cu liderii unor partide politice care se opun continuării războiului dincolo de graniţa de est a Basarabiei. În apr.-mai 1944, îi însărcinează pe Constantin Vişoianu şi pe Barbu Ştirbei să negocieze la Cairo o pace separată între România şi Aliaţi. „Grupul nostru de conjuraţi se întîlnea la început o dată pe lună, apoi de două ori pe lună. După căderea nopţii, eu trimiteam pe cineva să îi aducă pe participanţi într-un automobil banal. Ei pătrundeau în casă printr-o uşă ascunsă, în spatele Palatului, uşa care conducea direct la apartamentele mele. Secretarul meu [Mircea Ionniţiu] asista la discuţia care dura, în general, două sau trei ore. Cîte o dată, mama mea ni se alătura. Aveam cu toţii acelaşi obiectiv: să ieşim cu orice preţ din război." Înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducerea statului este fixată pentru 26 aug. 1944. La 23 aug. 1944, după ce trupele sovietice au străpuns frontul de nord-est din Moldova şi ger. şi-au retras diviziile de blindate (7 divizii, cf. Ilie Şteflea; 8 divizii, cf. Constantin Pantazi) pentru a le trimite în Polonia, regele M. preia iniţiativa, decide arestarea lui Ion Antonescu (după refuzul acestuia de a încheia un armistiţiu) şi ieşirea României din războiul împotriva Aliaţilor. În seara aceleiaşi zile, Ion Antonescu este preluat de o echipă condusă de Emil Bodnăraş, care îl va transporta ulterior în URSS.

Alături de chestiunea Fondului Naţional Român şi de atitudinea faţă de politica externă a lui Nicolae Ceauşescu, evenimentele de la 23 aug. 1944 au reprezentat, după 1945, unul dintre principalele motive de dispută ale românilor din exil. Printre adversarii regelui M. şi ai actului de la 23 aug. 1944 s-au numărat Pamfil Şeicaru şi o parte din legionari. În art. „Majestatea Sa Trădarea", din rev. "Carpaţii", nr. 23, 1980, pp. 19–21, Traian Popescu afirmă următoarele: „Ca şi tatăl lui, Carol al II-lea, a fost în continuare călău şi vânzător al Neamului Românesc. / Citiţi cu atenţie reportajul romanţat reprodus din Magazinul francez Cavalcade, Nr. 93 din 15 Ianuarie 1948 şi veţi descoperi uluiţi că — EL PERSONAL — fără a se mai sfătui cu şefii aşaziselor partide istorice, cu care conspirase tot timpul răsboiului anti bolşevic, împotriva efortului de supravieţuire al Neamului, a decretat, la ordinele Moscovei transmise prin amanta lui comunistă Dolly Chrissoléghos [Chrissoghelos] «Dodo» şi aduse de Bodnăraş, pe care îl ascunsese în Palatul Regal, încetarea focului şi aruncarea Ţării în drama dela 23 August 1944."

În ian. 1945 Regele Mihai I îi adresează preşedintelui Roosevelt un memoriu prin care solicită aplicarea corectă a armistiţiului încheiat de România cu URSS la 12 sep. 1944. Ca urmare a presiunilor exercitate asupra sa de A.I. Vîşinski, ministru adjunct al Afacerilor externe, fost procuror general al USSS, şi de mareşalul Rodion Malinovski, comandantul Frontului II ucrainean, sosit la Bucureşti, regele îl desemnează, la 6 mar. 1945, pe dr. Petru Groza pentru a forma un guvern controlat de comunişti. Regele M. e decorat la 6 iul. 1945 de Sovietul Suprem al URSS cu ordinul Victoria, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, pe care au mai primit-o Roosevelt, Churchill, de Gaulle, generalii Montgomery şi Eisenhower, şi mareşalul Tito. Decoraţia îi este înmînată la Bucureşti, la 20 iul. 1945, de către mareşalul Tolbuhin. În aug. 1945, după ce preşedintele SUA, Harry S. Truman, declară că nu va semna un tratat de pace cu România decît dacă aceasta va avea un guvern democratic, regele M. îi cere lui Petru Groza să demisioneze. În faţa refuzului acestuia, declanşează „greva regală", se retrage la Sinaia şi încetează să mai semneze decretele guvernului.

La 8 noi. 1945, de ziua onomastică a regelui, au loc mari manifestaţii de simpatie la Bucureşti, soldate cu ciocniri între demonstranţii anticomunişti şi comunişti, şi cu morţi, răniţi şi numeroase arestări din rîndurile anticomuniştilor. În ian. 1946, ca urmare a unei remanieri superficiale a guvernului Petru Groza prin includerea a doi miniştri fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal, regele este silit să înceteze greva. Preşedintele Truman îi transmite cel mai important ordin militar american, Legion of Merit, în grad de Chief Commander (acordat la 20 mar. 1946). Decoraţia i-a fost înmînată regelui la Bucureşti, în ziua de 10 mai 1947, de către o delegaţie americană. În noi. 1946, alegerile generale din România sînt falsificate în favoarea comuniştilor. Potrivit informaţiilor oferite de Ivor Porter în vol. Michael of Romania (2005), în iarna anului 1946 s-ar fi înregistrat o tentativă de a-l asasina pe rege. La 12 noi. 1947, regele M. pleacă la Londra, la nunta principesei Elisabeta, viitoarea regină a Angliei. Aici o cunoaşte pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, fiica prinţesei Margareta a Danemarcei, cu care se căsătoreşte la 10 iun. 1948, la Atena, în rit ortodox. [...]

[...] La 30 dec. 1947, după întoarcerea sa în România, Regele Mihai este silit de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al P.C.R., să semneze o declaraţie de abdicare şi să părăsească ţara. „A fost de-a dreptul şantaj [...] aveam telefoanele tăiate, santinelele arestate şi schimbate cu cei de la «Tudor Vladimirescu». Un al doilea cerc în jurul casei, cu artilerie. Şi Groza, cu pistolul în buzunar" (interviu cu Gabriela Adameşteanu în rev. „22", nr. 38, 27 sep. 1991). Cf. informaţiilor oferite de Ion Mihai Pacepa, „dacă Regele ar fi refuzat să abdice el urma să fie imediat «demascat» ca spion, pe baza unor «probe» pregătite de unitatea SMERŞ [Smert spionam] pentru România şi reprezentanţa INU [Inostrannoie Upravleniie] din Bucureşti, condusă de colonelul Dmitri Fedicikin" („Cartea neagră a Securităţii", vol. 1, 1999).

În după-amiaza zilei de 30 dec., regele M. se întoarce la Sinaia şi se pregăteşte să plece din România. „Timp de trei zile, am stat în casa de sus, să ne facem bagajele. Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947 [rezultat din administrarea Domeniilor Coroanei, aflate în proprietatea statului] : acesta reprezenta aproximativ patru milioane de franci elveţieni. Comuniştii au răspuns că tezaurul Băncii Naţionale era gol. Ne-au acordat suma de două sute optzeci de mii de franci elveţieni şi cincizeci de mii de dolari. [...] În ultima zi, m-am mai uitat o dată prin toate dulapurile pentru a mă asigura că nu mai erau obiecte-amintiri pe care le-aş fi putut lua cu mine. Dar pînă la urmă, nu am putut lua decît lucruri strict personale: îmbrăcăminte, aparate de fotografiat etc. Eram foarte supravegheaţi. Comuniştii au mers pînă la a ne scotoci bagajele!" Jacques M. Vergotti, ofiţerul de ordonanţă al regelui M., notează în amintirile sale: „Datorită durităţii supravegherii poliţieneşti, executată de comisarii lui Bodnăraş, Dej şi Groza, familia regală nu a putut lua la plecarea din ţară nici măcar o batistă sau o scrumieră în plus de ce era menţionat în inventarul a cărui copie o mai păstrez şi azi, scris pe hîrtiile cu antet ale Castelului Foişor, inventar rezumat strict la lenjerie, haine şi câteva obiecte de folosinţă personală."

În gara Sinaia, „unul din controlori zăreşte o servietă de piele pe care Regele o ţinea în braţe. «Ce aveţi acolo?» spuse omul [...]. Atunci regele deschise încet geanta şi, cu un gest lent, religios, a desfăşurat steagul românesc" (Elisabeta Soutzou). La 2 ian. 1948, regele M. pleacă de la Sinaia cu un tren pus la dispoziţie de guvernul RPR şi comandat pînă la Viena de Alexandru Nicolski. „Trenul a fost format la Bucureşti, unde s-a îmbarcat o parte din suită. Poliţia economică a inspectat în detaliu fiecare bagaj, iar unele persoane au fost supuse la examen corporal pentru a descoperi bijuterii sau devize ascunse. Pînă şi fructele ce se aflau pe masa din compartimentul destinat reginei Elena au fost tăiate în două, din acelaşi motiv. [...] Pentru a împiedica manifestaţii de simpatie şi de solidaritate, regimul nu a anunţat ora plecării sau ruta şi a fixat orarul astfel ca voiajul prin Transilvania să aibă loc în cursul nopţii. [...] Cînd am sosit la Curtici, ultima staţie pe teritoriul român, ni s-au înmînat documentele de călătorie" (Mircea Ionniţiu). Paşapoartele celor expulzaţi poartă menţiunea „fără drept de întoarcere" (Mircea Ionniţiu).

„Era, fără îndoială, un sfîrşit nemeritat de domnie; Regele Mihai fusese un rege bun, precum bunicul său, Ferdinand. Modest şi democrat, cu simţul datoriei faţă de ţară, care lipsise tatălui său, ar fi putut să ajungă un rege mare, asemeni lui Carol I. A avut însă parte de vremuri tulburi pe care nici un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut înrîuri" (Vlad Georgescu). După proclamarea RPR, la 30 dec. 1947, în ţară este declanşat un proces sistematic de minimalizare sau de ignorare a contribuţiilor monarhiei constituţionale la edificarea României moderne (de la războiul pentru independenţă din 1877–1878 pînă la evenimentele de la 23 aug. 1944, asumate în întregime de comunişti), concomitent cu supralicitarea unor tendinţe antidinastice din istoria sau din literatura română. [...]

Fragment din "Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989" de Florin Manolescu, ediţia a doua, Editura Compania, 2010

miercuri, 10 noiembrie 2010

Interviu cu ASR Radu la "Teologia Cuvântului"

Prietenul Marcel Selişte-Răduţ a realizat, pentru emisiunea "Teologia Cuvântului" de la Radio Oltenia Craiova, un excelent interviu cu Alteţa Sa Regală Principele Radu al României. Vă recomand acest interviu, prima parte fiind deja disponibililă pe blogul Vallahia Nova.

luni, 8 noiembrie 2010

Urări de Sf. Mihail şi Gavriil


Sfânta Sărbătoare creştină a pomenirii arhanghelilor Mihail şi Gavriil îmi umple inima de bucurie şi mulţumesc Bunului Dumnezeu că a fost îngăduitor ca, pentru încă un an, să urez

Mulţi ani cu sănătate Majestăţii Sale Regelui Mihai al României!

Tuturor celor sărbătoriţi astăzi le adresez urările de sănătate, noroc, împlinire şi pace. Un buchet de flori si un noian de gânduri frumoase!

LA MULŢI ANI!


În Noiembrie, în ziua a opta, pomenirea Soborului mai-marilor Arhistrategi (arhangheli) Mihail şi Gavriil (şi Rafail), şi al tuturor cereştilor puteri celor fără de trup.

La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.

Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" şi lăudându-se că "voi fi asemenea cu Cel înalt", a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul ("Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând"). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: "Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.

Pentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: "Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit". Acesta a cufundat de tot şi râurile ce se revărsaseră de păgâni asupra aghesmei şi a locaşului de închinare. Se află şi altele multe ce se spun despre el în Sfânta Scriptură.
Pentru aceasta şi noi, având pe acesta ajutor şi păzitor vieţii noastre, prăznuim astăzi preacinstitul lui praznic. Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail, prăznuim astăzi şi pe prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil. Pentru că şi acesta multe faceri de bine a făcut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. Căci în proorocia lui Daniil se pomeneşte însuşi numele lui, când tâlcuieşte Daniil visul ce a văzut pentru împăraţii mezilor şi ai perşilor şi ai elinilor: "Gavriile, zice, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înţeleagă vedenia" (Daniil. 8, 16). Şi iarăşi acelaşi Gavriil a arătat aceluiaşi Daniil că după şaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci şi şapte de ani, are să vină Hristos. "Şi iată, zice Gavriil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi celelalte" (Daniil 9, 21). Acesta este cel care a binevestit femeii lui Manoe că are să nască pe Samson. Acesta este cel care a binevestit lui Ioachim şi Annei că au să nască pe Doamna şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea.



Iar în Legea Nouă, acesta a binevestit lui Zaharia, stând de-a dreapta altarului tămâierii, că va naşte pe marele Ioan înaintemergătorul. Acesta a hrănit şi pe pururea Fecioara Maria doisprezece ani înăuntru în Sfintele Sfintelor cu hrană cerească. Acesta însuşi, şi cine se îndoieşte? a binevestit Născătoarei de Dumnezeu că va naşte de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta s-a arătat lui Iosif în vis, precum zic mulţi, şi i-a zis să nu se teamă, ci să ia pe Mariam, femeia sa, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Acesta s-a arătat şi pastorilor şi le-a binevestit, că S-a născut Hristos Mântuitorul lumii. Acesta şi în vis a zis lui Iosif să ia pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt. Şi iarăşi acesta însuşi i-a zis să se întoarcă în pământul lui Israel. Mulţi însă din sfinţiţii învăţători şi din scriitorii de cântări socotesc că dumnezeiescul Gavriil a fost şi îngerul cel îmbrăcat în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului lui Iisus, Dătătorului de viaţă, şi a şezut deasupra ei. Şi el a fost cel care a binevestit mironosiţelor învierea Domnului. Şi ca să spunem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din început până în sfârşit.
Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi cheamă harul şi ajutorul lui, rugându-i ca prin ajutorul şi rugăciunile lor, şi în veacul de acum să aflăm scăpare de rele, şi în cel ce va să fie să ne învrednicim de bucuria cerească şi de împărăţie. (calendar-ortodox)

miercuri, 3 noiembrie 2010

Legea educaţiei, declarată neconstituţională. Moţiunea a rămas fără obiect...

Curtea Constituţională a decis că asumarea răspunderii Guvernului pe Legea Educaţiei este neconstituţională. Curtea spune că există un conflict de constituţionalitate între Parlament şi Executiv deoarece Guvernul şi-a asumat raspunderea pe o lege care era deja în dezbatere parlamentară, mai exact în Senatul României. În acest caz, moţiunea de cenzură depusă de opoziţie a rămas fără obiect...

Chici, ce ar trebui să facă Guvernul Boc după această nouă înfrângere?