luni, 15 noiembrie 2010

Istoria exilului românesc - Regele Mihai I

[...] Cea de-a doua domnie a regelui M. începe la 6 sep. 1940, în condiţiile în care întreaga putere este transferată de Carol II generalului Ion Antonescu, şi continuă după cel de-al Doilea Război Mondial, sub ocupaţie sovietică. Regele află despre declanşarea războiului împotriva URSS (22 iun. 1941) ascultînd postul de radio BBC. „Eram absolut potrivnic ideii de a vedea România alăturîndu-se forţelor Axei. De asemenea, eram împotriva declarării războiului contra ruşilor. Dar consideram totuşi justificată voinţa românească de a recupera Basarabia ocupată de sovietici şi care era parte integrantă din ţara noastră."


Stabileşte contacte cu liderii unor partide politice care se opun continuării războiului dincolo de graniţa de est a Basarabiei. În apr.-mai 1944, îi însărcinează pe Constantin Vişoianu şi pe Barbu Ştirbei să negocieze la Cairo o pace separată între România şi Aliaţi. „Grupul nostru de conjuraţi se întîlnea la început o dată pe lună, apoi de două ori pe lună. După căderea nopţii, eu trimiteam pe cineva să îi aducă pe participanţi într-un automobil banal. Ei pătrundeau în casă printr-o uşă ascunsă, în spatele Palatului, uşa care conducea direct la apartamentele mele. Secretarul meu [Mircea Ionniţiu] asista la discuţia care dura, în general, două sau trei ore. Cîte o dată, mama mea ni se alătura. Aveam cu toţii acelaşi obiectiv: să ieşim cu orice preţ din război." Înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducerea statului este fixată pentru 26 aug. 1944. La 23 aug. 1944, după ce trupele sovietice au străpuns frontul de nord-est din Moldova şi ger. şi-au retras diviziile de blindate (7 divizii, cf. Ilie Şteflea; 8 divizii, cf. Constantin Pantazi) pentru a le trimite în Polonia, regele M. preia iniţiativa, decide arestarea lui Ion Antonescu (după refuzul acestuia de a încheia un armistiţiu) şi ieşirea României din războiul împotriva Aliaţilor. În seara aceleiaşi zile, Ion Antonescu este preluat de o echipă condusă de Emil Bodnăraş, care îl va transporta ulterior în URSS.

Alături de chestiunea Fondului Naţional Român şi de atitudinea faţă de politica externă a lui Nicolae Ceauşescu, evenimentele de la 23 aug. 1944 au reprezentat, după 1945, unul dintre principalele motive de dispută ale românilor din exil. Printre adversarii regelui M. şi ai actului de la 23 aug. 1944 s-au numărat Pamfil Şeicaru şi o parte din legionari. În art. „Majestatea Sa Trădarea", din rev. "Carpaţii", nr. 23, 1980, pp. 19–21, Traian Popescu afirmă următoarele: „Ca şi tatăl lui, Carol al II-lea, a fost în continuare călău şi vânzător al Neamului Românesc. / Citiţi cu atenţie reportajul romanţat reprodus din Magazinul francez Cavalcade, Nr. 93 din 15 Ianuarie 1948 şi veţi descoperi uluiţi că — EL PERSONAL — fără a se mai sfătui cu şefii aşaziselor partide istorice, cu care conspirase tot timpul răsboiului anti bolşevic, împotriva efortului de supravieţuire al Neamului, a decretat, la ordinele Moscovei transmise prin amanta lui comunistă Dolly Chrissoléghos [Chrissoghelos] «Dodo» şi aduse de Bodnăraş, pe care îl ascunsese în Palatul Regal, încetarea focului şi aruncarea Ţării în drama dela 23 August 1944."

În ian. 1945 Regele Mihai I îi adresează preşedintelui Roosevelt un memoriu prin care solicită aplicarea corectă a armistiţiului încheiat de România cu URSS la 12 sep. 1944. Ca urmare a presiunilor exercitate asupra sa de A.I. Vîşinski, ministru adjunct al Afacerilor externe, fost procuror general al USSS, şi de mareşalul Rodion Malinovski, comandantul Frontului II ucrainean, sosit la Bucureşti, regele îl desemnează, la 6 mar. 1945, pe dr. Petru Groza pentru a forma un guvern controlat de comunişti. Regele M. e decorat la 6 iul. 1945 de Sovietul Suprem al URSS cu ordinul Victoria, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, pe care au mai primit-o Roosevelt, Churchill, de Gaulle, generalii Montgomery şi Eisenhower, şi mareşalul Tito. Decoraţia îi este înmînată la Bucureşti, la 20 iul. 1945, de către mareşalul Tolbuhin. În aug. 1945, după ce preşedintele SUA, Harry S. Truman, declară că nu va semna un tratat de pace cu România decît dacă aceasta va avea un guvern democratic, regele M. îi cere lui Petru Groza să demisioneze. În faţa refuzului acestuia, declanşează „greva regală", se retrage la Sinaia şi încetează să mai semneze decretele guvernului.

La 8 noi. 1945, de ziua onomastică a regelui, au loc mari manifestaţii de simpatie la Bucureşti, soldate cu ciocniri între demonstranţii anticomunişti şi comunişti, şi cu morţi, răniţi şi numeroase arestări din rîndurile anticomuniştilor. În ian. 1946, ca urmare a unei remanieri superficiale a guvernului Petru Groza prin includerea a doi miniştri fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal, regele este silit să înceteze greva. Preşedintele Truman îi transmite cel mai important ordin militar american, Legion of Merit, în grad de Chief Commander (acordat la 20 mar. 1946). Decoraţia i-a fost înmînată regelui la Bucureşti, în ziua de 10 mai 1947, de către o delegaţie americană. În noi. 1946, alegerile generale din România sînt falsificate în favoarea comuniştilor. Potrivit informaţiilor oferite de Ivor Porter în vol. Michael of Romania (2005), în iarna anului 1946 s-ar fi înregistrat o tentativă de a-l asasina pe rege. La 12 noi. 1947, regele M. pleacă la Londra, la nunta principesei Elisabeta, viitoarea regină a Angliei. Aici o cunoaşte pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, fiica prinţesei Margareta a Danemarcei, cu care se căsătoreşte la 10 iun. 1948, la Atena, în rit ortodox. [...]

[...] La 30 dec. 1947, după întoarcerea sa în România, Regele Mihai este silit de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al P.C.R., să semneze o declaraţie de abdicare şi să părăsească ţara. „A fost de-a dreptul şantaj [...] aveam telefoanele tăiate, santinelele arestate şi schimbate cu cei de la «Tudor Vladimirescu». Un al doilea cerc în jurul casei, cu artilerie. Şi Groza, cu pistolul în buzunar" (interviu cu Gabriela Adameşteanu în rev. „22", nr. 38, 27 sep. 1991). Cf. informaţiilor oferite de Ion Mihai Pacepa, „dacă Regele ar fi refuzat să abdice el urma să fie imediat «demascat» ca spion, pe baza unor «probe» pregătite de unitatea SMERŞ [Smert spionam] pentru România şi reprezentanţa INU [Inostrannoie Upravleniie] din Bucureşti, condusă de colonelul Dmitri Fedicikin" („Cartea neagră a Securităţii", vol. 1, 1999).

În după-amiaza zilei de 30 dec., regele M. se întoarce la Sinaia şi se pregăteşte să plece din România. „Timp de trei zile, am stat în casa de sus, să ne facem bagajele. Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947 [rezultat din administrarea Domeniilor Coroanei, aflate în proprietatea statului] : acesta reprezenta aproximativ patru milioane de franci elveţieni. Comuniştii au răspuns că tezaurul Băncii Naţionale era gol. Ne-au acordat suma de două sute optzeci de mii de franci elveţieni şi cincizeci de mii de dolari. [...] În ultima zi, m-am mai uitat o dată prin toate dulapurile pentru a mă asigura că nu mai erau obiecte-amintiri pe care le-aş fi putut lua cu mine. Dar pînă la urmă, nu am putut lua decît lucruri strict personale: îmbrăcăminte, aparate de fotografiat etc. Eram foarte supravegheaţi. Comuniştii au mers pînă la a ne scotoci bagajele!" Jacques M. Vergotti, ofiţerul de ordonanţă al regelui M., notează în amintirile sale: „Datorită durităţii supravegherii poliţieneşti, executată de comisarii lui Bodnăraş, Dej şi Groza, familia regală nu a putut lua la plecarea din ţară nici măcar o batistă sau o scrumieră în plus de ce era menţionat în inventarul a cărui copie o mai păstrez şi azi, scris pe hîrtiile cu antet ale Castelului Foişor, inventar rezumat strict la lenjerie, haine şi câteva obiecte de folosinţă personală."

În gara Sinaia, „unul din controlori zăreşte o servietă de piele pe care Regele o ţinea în braţe. «Ce aveţi acolo?» spuse omul [...]. Atunci regele deschise încet geanta şi, cu un gest lent, religios, a desfăşurat steagul românesc" (Elisabeta Soutzou). La 2 ian. 1948, regele M. pleacă de la Sinaia cu un tren pus la dispoziţie de guvernul RPR şi comandat pînă la Viena de Alexandru Nicolski. „Trenul a fost format la Bucureşti, unde s-a îmbarcat o parte din suită. Poliţia economică a inspectat în detaliu fiecare bagaj, iar unele persoane au fost supuse la examen corporal pentru a descoperi bijuterii sau devize ascunse. Pînă şi fructele ce se aflau pe masa din compartimentul destinat reginei Elena au fost tăiate în două, din acelaşi motiv. [...] Pentru a împiedica manifestaţii de simpatie şi de solidaritate, regimul nu a anunţat ora plecării sau ruta şi a fixat orarul astfel ca voiajul prin Transilvania să aibă loc în cursul nopţii. [...] Cînd am sosit la Curtici, ultima staţie pe teritoriul român, ni s-au înmînat documentele de călătorie" (Mircea Ionniţiu). Paşapoartele celor expulzaţi poartă menţiunea „fără drept de întoarcere" (Mircea Ionniţiu).

„Era, fără îndoială, un sfîrşit nemeritat de domnie; Regele Mihai fusese un rege bun, precum bunicul său, Ferdinand. Modest şi democrat, cu simţul datoriei faţă de ţară, care lipsise tatălui său, ar fi putut să ajungă un rege mare, asemeni lui Carol I. A avut însă parte de vremuri tulburi pe care nici un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut înrîuri" (Vlad Georgescu). După proclamarea RPR, la 30 dec. 1947, în ţară este declanşat un proces sistematic de minimalizare sau de ignorare a contribuţiilor monarhiei constituţionale la edificarea României moderne (de la războiul pentru independenţă din 1877–1878 pînă la evenimentele de la 23 aug. 1944, asumate în întregime de comunişti), concomitent cu supralicitarea unor tendinţe antidinastice din istoria sau din literatura română. [...]

Fragment din "Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989" de Florin Manolescu, ediţia a doua, Editura Compania, 2010

Un comentariu:

RoxXyS spunea...

ma lasa rece...

daca Regele tinea intr-adevar la tara sa...se lupta pana la moarte...nu semna abdicarea !