miercuri, 8 mai 2019

„Reuşita mea ca scriitor se datorează anilor de liceu din „Elena Cuza”




În ce an ați absolvit Colegiul Național „Elena Cuza” din Craiova? Povestiți-ne câteva amintiri din acea perioadă!
Cei mai frumoşi ani de şcoală sunt cei petrecuţi în Colegiul Național „Elena Cuza”, în 1988, când am devenit elev al fostului Liceu de Filologie Istorie, cum se numea pe atunci. Sistemul de învăţământ prevedea „trepte” după clasele a opta şi a zecea, aşa că de la „Fraţii Buzeşti” la Filologie, unde aveam să închei studiile liceale, nu a fost decât un pas. A fost etapa decisivă în alegerea carierei, urmând studii universitare de istorie şi profesia de jurnalist. Cred că reuşita mea ca scriitor se datorează anilor de liceu din „Elena Cuza”. Minunaţi ani!
Am citit enorm, chiulind de la matematică şi alte materii doar pentru a putea citi în biblioteca liceului. Orele de Literatură universală erau preferatele mele, aşa că făceam pasul de la bibliotecă în sala de clasă pentru ca ora următoare să chiulesc iar printre cărţi. Clasa mea se afla chiar lângă bibliotecă, aşa că în pauze ieşeam să discut cu colegii, apoi reintrând la locul meu, cum s-ar spune. Este cea mai puternică amintire din liceu. Am reuşit să citesc tot din Hemingway şi Proust în vreo trei luni. Sute de mari opere pe care le-am citit cu o frenezie care mă ţinea treaz nopţile, toate celelalte trecând în plan secund. Nu am fost un elev silitor, se înţelege, dar asta a fost opţiunea mea decisivă. Am debutat în presa literară în 1989, în revista „Ramuri”, fiind remarcat de profesorii care au devenit ceva mai îngăduitori în privinţa motivării absenţelor. Doamnei diriginte Ecaterina Staicovici şi dascălilor le datorez enorm pentru ceea ce am devenit. Iar colegilor mei le sunt acelaşi prieten statornic, deşi pe unii nu i-am revăzut de mulţi ani. Nu este doar nostalgie, ci şi solidaritatea care s-a născut într-o şcoală care îşi iubeşte elevii.

În 2011, Casa Regală a României v-a acordat „Medalia Regele Mihai I pentru loialitate”. Ne puteți spune mai multe detalii despre această experiență remarcabilă? L-ați cunoscut pe Regelele Mihai, cum a rămas el în amintirea dvs.?   
Majestatea sa Regele Mihai rămâne o personalitate marcantă a istoriei noastre. O figură luminoasă, respectată pretutindeni în lume, indiferent că vorbim de contemporanii săi sau de instituţii internaţionale, însă şi cu nişte „rătăciţi” care îi reproşează vinovăţii imaginare. Regele Mihai I al României a salvat naţiunea în comente de cumpănă, a slujit democraţia şi libertatea în orice moment, indiferent că a fost pe Tronul Ţării sau în exil. Recomand tinerilor să caute adevărul în numeroasele volume apărute după prăbuşirea comunismului în România, în special cărţile cu interviuri ale Majestăţii Sale. Vor descoperi o personalitate care i-a iubit şi slujit pe români chiar şi în momentele în care conducătorii vremelnici i-au interzis să se reîntoarcă acasă.
L-am întâlnit pe Regele Mihai I în mai multe rânduri, fie la evenimente publice sau în vizite private. Un om de o căldură aparte, modest în măreţia sa şi cumpătat în toate privinţele. Mereu bine informat dar şi dispus să afle opinii sau să asculte ceea ce interlocutorii aveau de spus. În 2011, mi s-a făcut onoare de a fi decorat cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, după mai mulţi ani de colaborare cu Casa Regală a României în calitate de jurnalist şi scriitor. A fost o ceremonie memorabilă, eveniment în cadrul căruia a fost decorat şi domnul Mihai Şora. Vă daţi seama? Doi oameni care simbolizau prin vârstă şi prin destin un secol din istoria noastră, faţă în faţă, în Sala Regilor a Palatului Elisabeta din Bucureşti. O altă întâlnire cu Familia Regală a fost în preajma Crăciunului din 2010, în cadrul unei vizite private la Palatul Săvârşin. Acea întâlnire memorabilă am evocat-o în volumul colectiv „Mihai I al României. Regele nostru” (Ed. Curtea Veche, 2018). Speranţa mea privind viitorul României este profund legată de revenirea la valorile tradiţionale şi la sistemul monarhiei constituţionale.
Sunteți poet, dar și jurnalist cultural și membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor, Filiala Craiova. Cum vedeți dvs. mediul cultural craiovean? Care credeți că sunt punctele sale „tari” și „slabe”?
Tinerii găsesc în Craiova numeroase posibilităţi de a se afirma în plan cultural. Toate domeniile culturale sunt reprezentate la nivel instituţional, chiar dacă unele sunt mai puternic dezvoltate iar altele doar simbolic. Având un centru universitar puternic, Craiova culturală a devenit un centru prin forţa de atracţie şi polarizarea cratorilor din Oltenia. Un punct slab este infrastrutura, lipsind săli moderne de spectacole sau sedii pentru uniunile de creaţie, în timp ce anumite instituţii suferă de din cauza finanţării sau a politizării managementului. Cultura scrisă este reprezentată prin câteva reviste de cultură solide, cu o recunoaştere naţională indiscutabilă („Ramuri”, „Mozaicul”, „Scrisul Românesc”). Filiala Uniunii Scriitorilor din România încearcă să fie o poartă deschisă pentru toţi creatorii, indiferent de vârstă, punând laolaltă generaţii de scriitori. Am generat o serie de manifestări gândite special pentru apropierea tinerilor de literatură, de la lecturi publice la cenacluri literare, ori de la lansări editoriale la dezbateri culturale. Sunt invitaţi tineri care nici nu au debutat în volum pentru a se aşeza alături de scriitori consacraţi, aşa cum s-a petrecut în cadrul unui proiect derulat şi la Colegiul Naţional „Elena Cuza”. Alături de mai mulţi colegi, am participat la o lectură publică „Poezia pentru o lume fără frontiere” unde am întâlnit câţiva elevi talentaţi în viitorul cărora cred cu putere.

În societatea contemporană, în condițiile în care tinerii sunt acuzați frecvent că nu mai citesc și dedică tot mult timp site-urilor de socializare, care considerați că este rolul literaturii? Ce ar trebui să facă școala ca să-i apropie de literatură?
Literatura este şi pe reţelele de socializare, nu trebuie să ne îngrijorăm. Citesc mult în format electronic, fie că „răsfoiesc” reviste, portaluri culturale sau lucrări care mi-ar fi ocupat un spaţiu mare din bibliotecă. Depinde cum foloseşti relele de socializare sau blogurile, însă sunt convins că este bine să citeşti cât mai mult, oriunde. Internetul a transformat literatura printr-o diversificare alertă datorată spargerii oricăror bariere de comunicare. Literatura are darul de a-i apropia pe oameni, punând accentual pe creativitate şi dialog. Poate suna ca o definiţie din manual dar lucrurile se potrivesc în acest fel câteodată, nu-i aşa? Iar şcoala poate fi locul în care un tânăr îşi poate începe parcursul în artă dacă profesorii reuşesc să transmită şi altceva decât o cere programa. Aş vrea să cred că managerii şcolilor înţeleg să susţină o revistă, un cenaclu şi se preocupă de organizarea de întâlniri între elevi şi creatori, în special cu scriitorii. Este o viziune în care se regăseşte speranţa că accentul se pune pe stimularea creativităţii şi pe cultivarea abilităţii de a construi punţi de comnicare. Sigur, presupune un efort suplimentar, alocarea de resurse şi voluntariat, dar rezultatele vor fi considerabile.
(IRIZĂRI revista Colegiului Naţional „Elena Cuza” Craiova)

joi, 4 aprilie 2019

Poeme în "Književni pregled" (Revista literară) din Belgrad

Poemele mele au apărut "Književni pregled" (Revista literară) din Belgrad, prin mijlocirea prietenului Milutin Djurickovic. În curând, colaborarea noastră va căpăta o dimensiune amplă, prin evenimente editoriale în România şi Serbia.
Mulţumesc Tatjana Betoska pentru traducerea poemelor în sârbă!



luni, 11 februarie 2019

Viaţa ca limită

O lectură atentă, observaţii care surprind detaliul şi descifrarea artei scrisului - acestea sunt câteva lucruri care fac din criticul Paul Aretzu o voce respectată în literatură. Mulţumesc pentru că, în România literară (nr 3-4 / ianuarie 2019), s-a oprit asupra volumului meu "Ultimele zile şi viaţa de după" (Ed. Tracus Arte, 2017).



"La abordarea critică a poeziei lui Mihai Firică, prima constatare este că aceasta pare a depune un efort perseverent de a se ascunde în sine/ a fugi de sine, recurgând la câteva modalități restrictive, disimulatorii, la destructurări, la sincope, la o rejectare a sentimentelor. Scriitorul limitează accesul către propria identitate și printr-o grilă tematică exigentă.
Volumul Ultimele zile și viața de după (Editura Tracus Arte, București, 2017) proiectează o astfel de voluptate reprimată, de trăire artificializată, văzută dintr-un unghi polemic: „câteva imagini sfărâmate din seara trecută am fost/ împreună/ am rămas singuri și goi/ în mijlocul drumului ca iepurii speriați de prea/ multă dragoste/ de impetuosul sentiment al iubirii// miros de carne tânără dinspre tarabe/ praf și pulbere pe biografia stearpă/ urme adânci pe ziduri/ bine gândit îți spui/ o bucată de carne în formă de inimă nu-i totuși o/ inimă/ pe grupuri ne-au ordonat iubiți/ ritmic/ faceți dragoste din ce în ce mai mulți/ asta ne va folosi la ceva/ aventura ne va fi de folos// tresar de sub o blană de iepure uriaș” (Biografii sterpe, iubiri pe sfert). Este prezentată o lume dezamparată, golită de voință, de precepte, ajunsă victima propriei indiferențe: „departe de ochii lumii/ ascuns de frivolitatea capitalei sentimentale/ trofeul fricos râde de vânător dar se așază/ cuminte/ în bătaia puștii” (Lacrimi gemene). Poetul este ironic, dar cu o gestică dramatică, sugerând crepuscularitatea, declinul, sfârșitul lumii.
Tematica poemelor este consecventă, unicordă, însă rafinat diversificată, desfășurând o paletă de nuanțe discrete, filtrate, în sepia: „lumea toată e galbenă/ în oglinda retrovizoare se-arată” (Pe dinăuntru). Se remarcă o atracție specială pentru organic (chipul hăcuit plutind în chiuveta cu sânge, măruntaiele curgând din abdomen, bucăți de carne legate cu sârmă etc.), fără însă să distoneze în vreun fel cu restul textului.
Paradoxal, ideea de sfârșit al timpului, de însingurare, de deznădejde nu provine numai dintr-o metafizică existențială (deși nu se exclude o asemenea situație), ci, mai ales, dintr-o decepție sentimentală, dintr-o lipsă de încredere în iubită sau în divinitate: „niciodată n-am vrut să decupez fotografii/ imaginea ta surâzând pentru mine ca și când/ așteptai să te strâng în brațe să mi te lipești de/ piept/ te implor lasă-mă să scriu despre tine/ ca și cum te-aș aștepta dar ai fi lângă mine// m-am udat cămașa nu mai flutură/ să merg la luptă mi se pare banal/ un moft să mai cad răpus pe patul de frunze/ o dramă, doi oameni și litere ruginite// ieri seară a plouat la fel ca și alaltăieri” (Te-am strâns la piept și parcă). Asemeni Mântuitorului, poetul simte piroane străpungân­du-i palmele, dar rezultatul, un carnaj sângeros, nu face decât să-i sporească suferința. În ciuda imaginii unei morți care se petrece la infinit, a îngerilor butaforici, a lipsei de sacralitate și a prezenței puternice a materialității, experiența vieții merită acceptată: „aceasta este ziua în care am înțeles că voi muri// cât un grăunte de nisip de ar fi/ fericirea și restul/ cred că merită să mori pentru asta/ în zori se deschide calea spălată cu sânge/ și-ți spui că trebuie să o iei de la capăt” (Ziua în care am înțeles). Asemenea momente de entuziasm sunt rare, predominând însă atitudinea sceptică, deconcertată. Omul nu are dimensiune transcendentă, este doar suferință și dejecție: „orice eveniment/ care agită spiritul mulțimilor/ fie revoluție fie dezbatere de idei care animă/ doi bețivi la miezul nopții/ lasă în urmă doar o dâră/ de lacrimi și rahat” (O revoluție pentru fiecare). O mulțime „care se satură cu minciună și carton colorat/ baloane de săpun și arginți falși” se situează sub nivelul unei exigențe umane. Poetul își asumă, în chip impresionist, durerile tuturor. Mediul este unul bacovian, melancolizant: „flori galbene aerul mov/ frunze uscate și frig/ ne vom cunoaște joi// mâna absentă și rece se plimbă alene prin păr” (Joi la început de noiembrie). Modalitatea folosită este concentrarea mare, comprimarea unor stări, emiterea unei puternice încărcături emoționale.
Cartea poate fi interpretată și ca o formă de frustrare, scriitorul socotin­du-se nedreptățit, fiindcă este biet muritor, fiindcă nu este mântuitor: „pe aici nimeni nu trece nu scoate o șoaptă/ nimeni nu spune mihai te iubesc fie sângele tău/ fie carnea ta/ prânzul și cina mea/ fie inima ta breloc la noaptea răstignirii mele” (Omul cu foarfecă neagră și grea). El își subminează orice pornire sentimentală, deși fondul său se dovedește unul plin de afecțiune. Realitatea apare ca second hand, produsă pe un paltou de filmare. Dorința de autoanihilare sfârșește prin renunțarea la propria identitate: „mișcă-te fă ceva mănâncă-ți inima șterge-ți numele” (Închinarea de seară).
Poezia lui Mihai Firică are o tematică restrânsă, dar densă, cu un imaginar intens. Se bazează pe o derulare imagistică, uneori repetitivă, pe expresivitate, pe o viziune tensionată asupra existenței. Scriitorul este un decepționat, unul care nu mai găsește justificare vieții. Totul, iubire, cunoaștere, înțelepciune, este acaparat de o nefericire fără leac.

Paul Aretzu (Viaţa ca limită, România literară nr 3-4/ianuarie 2019)"

miercuri, 30 ianuarie 2019

Poemele mele în chineză, găzduite de THE WORLD POETS QUARTERLY

Mulțumesc dr. Zhang Zhi pentru traducerea poeziilor mele în chineză și publicarea în revista pe care o conduce în calitate de redactor-șef executiv - THE WORLD POETS QUARTERLY. Un grupaj de poeme și o prezentare au fost publicate în 93 al prestigioasei reviste multilingve din China. Cu un număr fabulos de cititori, publicațiile pe care le editează împreună cu scriitorii din Chongqing au construit o punte între China și poeți din peste 190 de țări.
Sper ca un nou proiect între scriitorii din Oltenia și cei din provincia Guanyinqiao să prindă contur pentru a ne bucura de faptul că prietenia și poezia înving orice fel de frontiere.

Despre colaborarea dintre scriitori a relatat RADIO CHINA INTERNATIONAL

joi, 24 ianuarie 2019

O zi specială, cu multiple semnificaţii şi o onoare: Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional de Literatură "Mihai Eminescu"

O zi cu emoţie, bucurie şi... mult soare. Am primit Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional de Literatură "Mihai Eminescu", decernarea având loc în biserica Mănăstirii Sfânta Ana din Orşova, ctitorie a jurnalistului Pamfil Şeicaru.
Înainte de slujba de pomenire, pe o vreme cu un soare ca de primăvară, am pus o floare la bustul lui Mihai Eminescu şi una pe mormântul lui Pamfil Şeicaru. Mulţumesc juriului, prezidat de acad. Mihai Cimpoi, precum şi tuturor celor care, pe 15 ianuarie 2019, nu au uitat să sărbătorească Ziua Culturii Naţionale şi 169 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu.









"Premiul pentru poezie al Festivalului Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” i-a fost acordat scriitorului și jurnalistului craiovean Mihai Firică la finalul ediției a XXIX-a, manifestare dedicată Zilei Culturii Naționale. Decernarea premiului s-a desfășurat în biserica Mănăstirii „Sfânta Ana” din Orșova, ctitorie a jurnalistului Pamfil Șeicaru, Mihai Firică primind distinţia după oficierea slujbei de pomenire închinată poetului Mihai Eminescu. Juriul ediției din acest an i-a avut ca președinte pe acad. Mihai Cimpoi iar secretar pe scriitorul Florian Copcea. Festivalul a reunit academicieni, scriitori, istorici, oameni de știință, profesori, reprezentanți ai Bisericii ortodoxe și ai românilor din Serbia.
Derulată pe parcursul a trei zile 13-15 ianuarie a.c., în Drobeta-Turnu Severin, Herculane și Orșova, manifestarea a avut un program complex, la susținerea de comunicări științifice, dezbateri culturale, vernisaj de pictură, expoziție de carte, prezentări de reviste, lansări de volume și ceremonii religioase. În debutul programului, scriitorul Florian Copcea, inițiator și președinte al festivalului, a precizat că dorința tuturor celor care au contribuit la realizarea agendei de evenimente a fost de a marca Ziua Culturii Naționale și aniversarea nașterii Luceafărului poeziei românești pe parcusul a câtorva zile și cu o participare numeroasă din partea iubitorilor de literatură. Organizatori ai festivalului sunt Episcopia Severinului şi Strehaei, Consiliul Judeţean Mehedinţi, Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin, Prefectura Judeţului Mehedinţi, Palatul Culturii „Teodor Costescu”, Centrul Cultural „Nichita Stănescu”, Muzeul Regiunii „Porţilor de Fier”, Biblioteca Judeţeană „I. G. Bibicescu”, Direcţia Judeţeană pentru Tineret şi Sport, Primăria Băile Herculane, Primăria Baia de Aramă și Fundaţia Culturală Lumina condusă de scriitorul Florian Copcea.
 
Festivalul Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” a debutat luni la Palatul Culturii „Teodor Costescu”, printr-un program al Corului Kinonia al Episcopiei Severinului și Strehaiei, cu binecuvântarea PS Nicodim, și cuvântările președintelui Consiliului Județean, al prefectului județului Mehedinți și al reprezentanților instituțiilor de cultură severinene. În cea de-a două parte a zilei participanții s-au deplasat la Băile Herculane, unde a fost depusă o coroană de flori și au fost recitate versuri la bustul realizat de sculptorul Oscar Han. La Primăria Băile Herculane a fost organizat un simpozion pe tema receptării operei eminesciene în actualitate și au fost decernare o serie de premii. Printre laureații acestei ediții s-au aflat scriitorii Vasile Barbu, Mihaela Albu, Vasile Morar ș.a.
 
În 15 ianuarie a.c., când s-au aniversat 169 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, scriitorii invitați la manifestare au depus flori la bustul poetului, monument ridicat în Orșova în urmă cu mai bine de două decenii la o ediție a festivalului. Finalul programului l-a constituit slujba de pomenire și acordarea premiului pentru poezie și premiile pentru jurnalism „Pamfil Șeicaru” la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orșova.


JURNALUL OLTENIEI"

miercuri, 16 ianuarie 2019

Un discurs cât pentru un secol


Peste trei milioane de români sunt rezidenţi în state din Uniunea Europeană. Adică şi-au luat lumea în cap pentru un trai mai bun. Alte două sau trei milioane de români sunt plecaţi temporar sau fără forme legale. Datele statistice se schimbă de la o lună la alta. Ne arată cât de dramatică este prăbuşirea încrederii cetăţenilor în capacitatea liderilor politici de a construi o casă comună în care fiecare să se afirme şi să fie recompensat pentru munca sa. Ne arată că în societatea noastră meritocraţia a fost înlocuită cu nepotismul sau cu ierarhia de partid, că suntem departe de a ne rupe de corupţi şi de mizeria unui sistem în care viitorul să fie predictibil. Ne arată că nu am reuşit să recuperăm decalajul economic faţă de ţările occidentale. Dar ne mai arată că există libertatea de a opta pentru spaţiul comunitar în care să trăieşti pentru binele personal, al familiei şi al comunităţii. Libertatea de a putea spera la un viitor pe care să-l construeşti prin efort şi sacrificiu. Însă cât de sigură este această libertate a românilor de a merge oriunde în Uniunea Europeană şi de a le fi respectate drepturile de europeni? Nu cumva simţim că o putem pierde din cauza unor politicieni corupţi şi făţarnici?


Cu ocazia festivităţii de la Ateneul Român, eveniment organizat joi 10 ianuarie 2018, marcând preluarea de către ţara noastră a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, polonezul Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, a susţinut un discurs memorabil. Şi ceilalţi reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai Comisiei Europene au transmis mesaje remarcabile, însă Tusk s-a detaşat. A vorbit despre români aşa cum puţini lideri politici o fac, reuşind să transmită chiar şi celor foarte puţin interesaţi de problematica europeană că această ţară nu le este indiferentă conducătorilor Uniunii Europene. De câte ori i-aţi auzit pe politicienii autohtoni vorbind despre Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Andrei Pleşu, Gafencu sau George Enescu?

Inspirat, Tusk a folosit simboluri puternice astfel încât să stârnească atenţia omului simplu, cel care se simte aproape de reuşita lui Duckadam, a Nadiei Comăneci sau Simona Halep, care conduce un autoturism Dacia şi îşi aduce aminte că în concediile de pe Litoral a întâlnit mulţi turişti polonezi. Ca şi noi, având amintirea traversării perioadei negre a dictaturii, polonezul a vorbit despre amintirile sale din comunism, despre prezentul plin de provocări în construcţia comună europeană şi despre apărarea valorilor unui spaţiu în care armonia a lipsit de multe ori. A vorbit despre speranţă şi apărarea a ceea ce ne uneşte. Dar, cel mai bine este să transcriu finalul discursului său: „Şi aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept și constituția. Să le apere cu aceeași hotărâre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la rând. Atunci, și mie mi s-a părut imposibil! Dar el a reușit. Și voi veți reuși. Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu”.


Anul Centenar a fost marcat de către autorităţi, cu nesemnificative excepţii, prin evenimente fade, ocazionale, care nu au atras un public numeros. A fost un program ratat de către autorităţi. Doar administraţiile locale din Ardeal s-au ridicat la nivelul aşteptărilor. După discursul lui Tusk am avut revelaţia că o astfel de viziune a lipsit celor care erau obligaţi să cinstească Marea Unire. Ca un pansament pentru orgoliul rănit, discursul preşedintelui Consiliului European are valoarea unui program cât pentru un secol. Pentru viitorul european la României, în construcţia Uniunii Europene şi în structura NATO, merită să facem efortul de menţine direcţia potrivită. Retorica anti-UE sau otrava naţionalismului gregar “nu ne vindem ţara, ne jefuiesc străinii şi corporaţiile…”, vărsată tocmai de politicieni certaţi cu legea, sper să nu prindă la electoratul român. Ar fi păcat să pierdem prieteni asemenea polonezului Donald Tusk şi a celor care ne spun că fondurile europene ne sunt oferite în ciuda incapacităţii politicienilor de a trimite cereri şi proiecte. A fost un discurs cât pentru un secol! Viitorul depinde doar cât de oneşti vom fi cu această ţară jefuită tocmai de cei care profită de beneficiile programelor europene dar ar vrea să culeagă voturi prin discursuri sau manipulări anti Uniunea Europeană.


Mihai Firică

joi, 13 decembrie 2018

Onorat să primesc Premiul pentru poezie 2018 al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor

Sunt onorat să primesc un premiu pentru ceea ce cred că mă împlineşte, poezia, dar şi cu bucuria de a avea atât de mulţi prieteni adevăraţi aproape sau la mii de kilometri... Mulţumesc, Jeton, Milutin, Xhevded, Attila, Dinos, Brajesh & comp!


"Juriul ediţiei 2018 a Premiilor pentru literatură ai Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor “P. Bogdani” a decis ca Premiul pentru poezie să fie acordat scriitorului craiovean Mihai Firică. Membrii juriului, reuniţi în două sesiuni desfăşurate în Bruxelles şi Priştina, au acordat premiul pentru versurile considerate „de un nivel înalt în literatură”. Premiul este un semn de recunoaştere internaţională pentru volumul “Ultimele zile şi viaţa de după”, carte publicată anul trecut de către Mihai Firică, şi pentru numeroasele traduceri ale poemelor sale apărute în reviste de prestigiu din mai multe ţări. Distincţia a fost acordată pentru că lirica poetului craiovean a inspirat artişti plastici din spaţiul balcanic în lucrări expuse în cadrul unor proiecte culturale internaţionale, boardul Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor IWA “P. Bogdani” menţionând aportul său considerabil la promovarea schimburilor culturale şi realizarea de proiecte internaţionale între scriitori.

Cunoscut publicului craiovean mai ales în calitate de jurnalist, Mihai Firică este membru al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Craiova, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor iar de-a lungul anilor a primit mai multe premii pentru literatură. Versurile sale au fost traduse în spaniolă, franceză, engleză, sârbă, macedoneană, albaneză, chineză, arabă, japoneză etc. Alături de scriitorul craiovean, laureaţi ai ediţiei 2018 a Premiilor pentru literatură ai IWA “P. Bogdani” sunt scriitorii Rajdeep Chowdhury din India, Fernando Rendon din Columbia, Maria Miraglia din Italia, Milutin Djurickovic din Serbia, Armenuhi Sirsyan din Armenia, Baki Ymeri din Macedonia şi Halmosi Sandor din Ungaria, pe diverse secţiuni, pentru proză, eseuri, traduceri sau management cultural. Festivităţile de decernare a premiilor şi recitaluri publice au loc în Bruxelles şi în Priştina, organizatorii dorind să construiască un adevărat “pod cultural” între cele două capitale europene. Autorii premiaţi vor fi promovaţi prin traducerea unor volume în mai multe limbi, cărţile urmând a fi lansate în diverse oraşe europene în 2019. Preşedintele organizaţiei care reuneşte scriitori din zeci de ţări este scriitorul albanez Jeton Kelmendi, nominalizat în patru rânduri la Premiul Nobel pentru Literatură." (Gazeta de Sud 06.12.2018)

miercuri, 24 octombrie 2018

Un discurs poetic sub incidenţa disoluţiei onticului - cronică la volumul Ultimele zile şi viaţa de după

Prezentarea volumului "Ultimele zile și viața de după" în Revista Argeș - septembrie 2018 realizată de George Popescu.



"Într-o cronică pe care i-o consacram celei de-a doua cărţi de poezie, notam atunci, cu mai bine de zece ani în urmă (autorul e parcimonios în privinţa apariţiilor editoriale, însă cine îl cunoaşte mai din vecinătate constată cu uşurinţă că faptul acesta e propriu firii sale intime, cu atât mai mult cu cât chiar şi ca jurnalist, de presă scrisă ori de televiziune, are un al său propriu mod de a fi: aşezat, judicios şi lipsit de gustul spectaculosului; notam, deci, atunci, că Mihai Firică e un introvertit ce pare să-şi fi rătăcit calea de acces către Ceilalţi şi, ajuns prizonier al unui impenitent joc de retractilităţi, resimte cu acuitate febrilitatea pierderii de contact; iar cum ieşiri nu se prea mai întrevăd, intrigat de insidiile cotidianului, se refugiază în contemplare; întors spre mituri originare (al Exodului, al Facerii, al Ispitei, cu Şarpele ce-şi plimbă limba păcatului prin interstiţiile unei lumi în degringoladă), actantul poetic articulează o poveste cu o tonalitate gravă, în arpegii sacadate, mereu la limită, de parcă ar dori să scape de mesaje imposibile; căci Mihai Firică e un mesager aflat sub incidenţa unei viziuni cu iz apocaliptic, căreia luciditatea nu-i mai serveşte de filtru decât printr-un joc de substituire de sens la care sunt convocate cuvintele, printr-o abia camuflată strategie ezoterică.
După debutul mai mult decât promiţător cu Biografie sumară, 1996; am fost un martor al drumului ei spre tipar), a urmat Limba şarpelui călător, dacă nu mă înşel în unul succesiv în care autorul îşi conservase, conciziunea şi gustul exacerbat al rarefierii, ca şi jocul supra-real în care însă miza majoră era orientată pe poziţionarea derizoriului ca filtru al oricărei efuziuni onirice. Conciziunea aceasta, poetul şi-a conservat-o: avertizat (ca jurnalist) asupra pericolului discursivităţii, devine, în ipostază de poet, parcimonios şi selectiv, optând pentru o altă distribuţie semantică, suspendând, deseori până în pragul obscurităţii, orice pretenţie tranzitivă.
Îmi pare totuşi că în noua carte Ultimele zile şi viaţa de după cu care îşi întâmpină cititorii, câţi şi pe unde s-or mai afla ei în lumea sedusă de virtual, Mihai Firică înclină să renunţe, într-o proporție altfel bine strunită, la actul de cumpănire – şi de cumpătare – asupra versului, lăsând cuvintelor mai multă libertate de mişcare, eliberându-le dintr-o reţea a ermeticului, obligat, cred, de preeminenţa în actul poetic a unei nevoi a spunerii. Mici crochiuri ale derizoriului sunt poemele acestei cărţi ce găsesc admirabil salvarea de la păcatul discursivităţii prin inserţia metaforicului în miezul deplin al realului, cum ar fi spus un scriitor de a cărui operă ne-am ocupat recent: miros de carne tânără dinspre tarabe // praf și pulbere pe biografia stearpă / urme adânci pe ziduri / bine gândit îți spui // o bucată de carne în formă de inimă nu-i totuși o / inimă / pe grupuri ne-am ordonat iubiți/ ritmic/ faceți dragoste din ce în ce mai mulți / asta ne va folosi la ceva / aventura ne va fi de folos // tresar de sub blana de iepure uriaș (Biografii sterpe, iubiri pe sfert)
Autopropulsat într-o abia camuflată serie de poetes maudits, Mihai Firică rezonează cu un infern al unui Dante post-modernizat, oscilând între lemnul însângerat al crucii și teritoriul lumesc mlăștinos dar cu un ochi interior orientat mesianic spre un hotar purgatorial redus la scurtissime licăriri strecurate în lexicul de esență tare: de azi înainte plata se va face în sâmburi/ argintul e doar al săracilor / cerul albastru fixat deasupra noastră de cuiele / domnului / suntem două lacrimi care se scurg pe o halbă cu / bere rece / sau poate ploaia / de dinaintea noastră // ai sau nu ai / proteza dintre cuvinte / scos din uz și aruncat în tăcere…(Lacrimi gemene)
Așezarea cuminte în bătaia puştii pare să indice, în contextul biografic al autorului, tocmai acea temperanţă editorială, ca s-o numesc aşa, de care vorbeam, dar şi semnul unei fragilităţi pe care şi-o asumă, cu risc cu tot, Poetul prin ieşirea sa în lume.
E prezent și reiterat un motiv al sângelui (un poem poartă chiar titlul Calea sângelui), care plasează discursul poetic între o simptomatologie a cruzimii, ca semn al unui divorț decis asumat cu lumea prin plonjonul în subsidiile realului dezarticulat (de altfel sintaxa lirică stă sub semnul unei dezarticulări pe măsura disoluției ontosului!) și, de aici, impresia unei acute confruntări, sub semnul negativului, cu tot ceea ce rămâne la palierul percepției din sfera extra-lăuntrică.
Aici mi se pare cel mai important pariu – de altfel câștigat – al lui Mihai Firică în această fază, nu neapărat nouă, dar profund înnoită, a decursului său liric: s-a spus, nu atât de frecvent și de răspicat cât ar merita, că arta și, în cadrul ei, mai ales poezia, ca și muzica, s-ar cuveni scrisă cu sânge; un mod de a detecta ceea ce metapoetic s-a mai desemnat sub expresiile conceptuale de autenticitate a scriiturii ori, în discursurile post-semiotice, actul de textualizare a realului.
Aș menționa, în aceeași ordine, tangajul între ispita urgentată a spunerii (a scrisului: pe un colț de pagină am scris) și cea a tăcerii (și-am tăcut) din poemul cu titlul ilustrativ Am scris și-am tăcut, în care se pot decela cele două idei topice ale cărții: vocația irepresivă a restituirii în logos a realului risipit și decrepit vărsat, cu o neuitată imagine rilkeană, în afară, și crunta probă a indicibilului, ca distanță între spunere dincolo de discursivitate și tăcerea ca liminară și, firește, neproductivă terapie.
Pe alocuri, mi s-a părut util a-l alinia pe autorul acestui volum în linia poeților greci moderni, a unui Kavafis ori Seferis, iar la noi a unui Virgil Mazilescu. Iată câteva extracte grăitoare pentru cine mai păstrează în memorie ceva din discursurile lirice ale poeților citați: stăpânii vor veni de sus locul va fi nepăzit / ultimii dragoni aurii s-au lăsat răpuși de săgeți de / carton / când vor înțelege ceea ce spuneam voi fi departe / sunt paznici peste tot dar sunt doar umbre / dragostea rămâne în urmă agățată de spini ca o / cămașă de copil / mașinăria infernală care e viața n-o pot îmblânzi / nici dacă aș fi o mie de zile orbul din zaphyntos… (Decalogul fericirii se oprește la șapte)
Uneori, discursul capătă un fals decript epic, însă cu absurdul pe post de grilă filtrantă poetic, dar în care metaforicul de o densitate particulară șterge orice urmă de eventual prozaism: eufrosina vrea să muncească / să atâţe focul iadului cu măruntaiele piticilor /de pe masa disecţie / le adună cu prosopul ud șterge urmele /văruim totul ca la început / însă nu vom mai simţi acea strângere de mână / caldă şi firavă până la dispariţie // dimineaţa eufrosina se scoală devreme ia viaţa / de la început/ are întotdeauna la îndemână prosopul ud …(Doamna e cu e mic))
În poemul ce dă titlul volumului, e reperabilă ambiguitatea actantului poetic prin jocul dintre persoanele întâi și a doua, prin care de fapt se anturează subteran opțiunea pentru un discurs monologal, menit, din perspectiva întregului volum-etapă a creației sale, să faciliteze actul scriptural al unui fel de autodafé, care se conturează pe tot parcursul volumului un fel de autoflagelare în raport cu mortificarea prin care se efectuează un voiaj supraveghetor într-un infern dantesc diseminat de cuvinte încărcate cu o simbolistică pe alocuri macabră, dar atent salvată de un filtru al penitenței de sorginte litanică. La urma urmei, majoritatea poemelor din acest volum sunt litanii oscilând între viziuni sarcastice, nelipsite pe alocuri de gustul grotescului, și imprecații sublimate în aparență de ludic funcționând pe post de filtru al apocalipticului conturând, în percepția cititorului atent, o viziune în spirală a lumii în degradare.
Un exemplu ni-l oferă poemul cu titlul Omul cu foarfece neagră și grea, în care întâlnim versul ce mi se pare un alt topoi esențial al acestei poetici a autorului: urc și cobor de pe cruce zâmbind. Și e de identificat aici ceea ce am numit mai înainte poeticul aporetic, prin care autorul pune în funcțiune iterativ figura oximoronului ce nu se mai reduce la nivelul topic al unei expresii, ci ca un veritabil movens al întregului discurs liric din prezenta carte: ani răstigniți / file desprinse fără zgomot / ceremonialul fricii repetat și ieri pe mâine/ și azi a fost ca ieri mâine poate nu mai contează / calc pe urmele pașilor mei făcuți cu mult timp în / urmă / aș fi vrut să-i spun mamei / atât de multe cuvinte care să o îmbrățișeze / în calendar fila sa a rămas fără poză // un călăreț adormit în șa pe o câmpie pustie (Calendar)
Mihai Firică e de-acum un poet cu o voce și un discurs proprii, stăpân nu doar al unui orgolios modus scrivendi propriu, ci și al unei tehnici în semnificația antică a termenului pe care își pariază, îmi pare, un destin singular. Stau mărturie în acest sens versuri cu încărcături apoftegmatice, fie pe linia unei orizontalități cu substrat ermetic (catârul putrezea în prispă – iată un exemplu), fie, cum anticipam, în forme oximoronice, la nivel strict lexical ori la palierul întregii sale partituri lirice.
Rămâne simptomatic poemul final al acestei excelente cărți în care sunt condensate, fie și în dicțiunea sibilinică, între eglogă și litanie, mai toate atuurile și mizele noii sale etape creative: n-au plecat din viață rătăcesc/ morților vii dumnezeu le arde și sufletul/ tăciuni aprinși în negura zilei/ limba le e nisipul strecurat dintr-o oră în alta// trei biserici suprapuse pictate de orbi/ mi-au modelat creierul după chipul și asemănarea / lor / imagini înghețate și o pastă vâscoasă dulceagă / sub limbă am ascuns medicamentul/ m-au pus în genunchi roagă-l pe tatăl tatăl tău să-mi fie / mire / astupă cu trupul tău spărtura din trupul meu / dă-i totuși o ultimă țigară pe lumea inversă / pleacă privind înapoi // mișcă-te fă ceva mănâncă-ți inima șterge-ți / numele (Închinarea de seară).

George POPESCU

(Revista Argeş - septembrie 2018)

vineri, 7 septembrie 2018

John McCain. A suferit şi a triumfat pentru ţara sa!

Modelul politicianului dedicat ţării şi cetăţenilor, servind interesului public dincolo de interesul personal, preferând să piardă o cursă electorală dar să spună mereu adevărul = John McCain. Au trecut puţine zile de la despărţirea de acest brav luptător pentru democraţie. A suferit şi a triumfat pentru ţara sa! John McCain a intrat în istorie drept unul dintre politicienii tradiţionalişti, cu atitudini conservatoare, puternic ancorat în tradiţiile democraţiei americane.


Documentarul biografic pe care HBO l-a difuzat recent este o pledoarie pentru inteligenţa şi onestitatea politică, despre onoare şi măreţie în actul public.
Dar ce s-a petrecut în politica americană în ultimii ani? Cum a fost posibil ca antimodelul să triumfe, tocmai bădăranul clasei să câştige, asistând la valuri de misoginism, rasism, neam-prost, anti-diplomaţie şi legături subterane toxice? De la Sarah Palin (un personaj hilar în care se regăsesc Veorica Dăncilă, Eba, Udrea, Firea şi Olguţa) la Trump a fost o prăbuşire nu doar a republicanilor americani, ci şi pe plan mondial. Am început să denumim drept iliberalism ceea ce fac băieţii din popor, fără prea multă educaţie şi care detestă bunele maniere, aceşti mizerabili care fac orice pentru victoria politică.

Consider că electoratul poate greşit. E drept, tot alegătorii sunt cei care vor îndrepta lucrurile, de multe ori cu preţuri imense, dar o vor face. Totuşi, de ce se degradează mediul politic şi scade încrederea oamenilor în politicieni? De fapt, deteriorarea construcţiilor democratice începe în clipa în care, poate plictisiţi sau chiar dezamăgiţi de politicienii de tip John McCain, votează "la mişto" cu oameni din popor, cu "ăla care vorbeşte pe limba prostului, simplu şi direct". Dacă am permis ca ştacheta politică să fie înlăturată de către alunecoşi în detrimentul politicienilor instruţi nu am făcut altceva decât să ne dăm pe mână unor inşi brutali. Ei sunt o ameninţare pentru democraţie şi pentru statele în care decizia este adoptată prin cosnultarea cetăţenilor. Ce facem, mergem cu Trump, Putin, Erdogan, Viktor Orban, Salvini, Dragnea şi alţii de teapa lor? Răspunsul meu este fără echivoc, regăsind-mă în modelul John McCain - echilibru, dialog, cumpătare, efort, decenţă şi patriotism.

Să nu uităm mesajul senatorului John McCain transmis în februarie 2017, pe când actuala coaliţie guvernamentală PSD+ALDE călca în picioare principiile democratice şi încerca stoparea brutală a luptei anticorupţie "România nu îşi poate permite să facă paşi înapoi în lupta anticorupţie"!