luni, 11 februarie 2019

Viaţa ca limită

O lectură atentă, observaţii care surprind detaliul şi descifrarea artei scrisului - acestea sunt câteva lucruri care fac din criticul Paul Aretzu o voce respectată în literatură. Mulţumesc pentru că, în România literară (nr 3-4 / ianuarie 2019), s-a oprit asupra volumului meu "Ultimele zile şi viaţa de după" (Ed. Tracus Arte, 2017).



"La abordarea critică a poeziei lui Mihai Firică, prima constatare este că aceasta pare a depune un efort perseverent de a se ascunde în sine/ a fugi de sine, recurgând la câteva modalități restrictive, disimulatorii, la destructurări, la sincope, la o rejectare a sentimentelor. Scriitorul limitează accesul către propria identitate și printr-o grilă tematică exigentă.
Volumul Ultimele zile și viața de după (Editura Tracus Arte, București, 2017) proiectează o astfel de voluptate reprimată, de trăire artificializată, văzută dintr-un unghi polemic: „câteva imagini sfărâmate din seara trecută am fost/ împreună/ am rămas singuri și goi/ în mijlocul drumului ca iepurii speriați de prea/ multă dragoste/ de impetuosul sentiment al iubirii// miros de carne tânără dinspre tarabe/ praf și pulbere pe biografia stearpă/ urme adânci pe ziduri/ bine gândit îți spui/ o bucată de carne în formă de inimă nu-i totuși o/ inimă/ pe grupuri ne-au ordonat iubiți/ ritmic/ faceți dragoste din ce în ce mai mulți/ asta ne va folosi la ceva/ aventura ne va fi de folos// tresar de sub o blană de iepure uriaș” (Biografii sterpe, iubiri pe sfert). Este prezentată o lume dezamparată, golită de voință, de precepte, ajunsă victima propriei indiferențe: „departe de ochii lumii/ ascuns de frivolitatea capitalei sentimentale/ trofeul fricos râde de vânător dar se așază/ cuminte/ în bătaia puștii” (Lacrimi gemene). Poetul este ironic, dar cu o gestică dramatică, sugerând crepuscularitatea, declinul, sfârșitul lumii.
Tematica poemelor este consecventă, unicordă, însă rafinat diversificată, desfășurând o paletă de nuanțe discrete, filtrate, în sepia: „lumea toată e galbenă/ în oglinda retrovizoare se-arată” (Pe dinăuntru). Se remarcă o atracție specială pentru organic (chipul hăcuit plutind în chiuveta cu sânge, măruntaiele curgând din abdomen, bucăți de carne legate cu sârmă etc.), fără însă să distoneze în vreun fel cu restul textului.
Paradoxal, ideea de sfârșit al timpului, de însingurare, de deznădejde nu provine numai dintr-o metafizică existențială (deși nu se exclude o asemenea situație), ci, mai ales, dintr-o decepție sentimentală, dintr-o lipsă de încredere în iubită sau în divinitate: „niciodată n-am vrut să decupez fotografii/ imaginea ta surâzând pentru mine ca și când/ așteptai să te strâng în brațe să mi te lipești de/ piept/ te implor lasă-mă să scriu despre tine/ ca și cum te-aș aștepta dar ai fi lângă mine// m-am udat cămașa nu mai flutură/ să merg la luptă mi se pare banal/ un moft să mai cad răpus pe patul de frunze/ o dramă, doi oameni și litere ruginite// ieri seară a plouat la fel ca și alaltăieri” (Te-am strâns la piept și parcă). Asemeni Mântuitorului, poetul simte piroane străpungân­du-i palmele, dar rezultatul, un carnaj sângeros, nu face decât să-i sporească suferința. În ciuda imaginii unei morți care se petrece la infinit, a îngerilor butaforici, a lipsei de sacralitate și a prezenței puternice a materialității, experiența vieții merită acceptată: „aceasta este ziua în care am înțeles că voi muri// cât un grăunte de nisip de ar fi/ fericirea și restul/ cred că merită să mori pentru asta/ în zori se deschide calea spălată cu sânge/ și-ți spui că trebuie să o iei de la capăt” (Ziua în care am înțeles). Asemenea momente de entuziasm sunt rare, predominând însă atitudinea sceptică, deconcertată. Omul nu are dimensiune transcendentă, este doar suferință și dejecție: „orice eveniment/ care agită spiritul mulțimilor/ fie revoluție fie dezbatere de idei care animă/ doi bețivi la miezul nopții/ lasă în urmă doar o dâră/ de lacrimi și rahat” (O revoluție pentru fiecare). O mulțime „care se satură cu minciună și carton colorat/ baloane de săpun și arginți falși” se situează sub nivelul unei exigențe umane. Poetul își asumă, în chip impresionist, durerile tuturor. Mediul este unul bacovian, melancolizant: „flori galbene aerul mov/ frunze uscate și frig/ ne vom cunoaște joi// mâna absentă și rece se plimbă alene prin păr” (Joi la început de noiembrie). Modalitatea folosită este concentrarea mare, comprimarea unor stări, emiterea unei puternice încărcături emoționale.
Cartea poate fi interpretată și ca o formă de frustrare, scriitorul socotin­du-se nedreptățit, fiindcă este biet muritor, fiindcă nu este mântuitor: „pe aici nimeni nu trece nu scoate o șoaptă/ nimeni nu spune mihai te iubesc fie sângele tău/ fie carnea ta/ prânzul și cina mea/ fie inima ta breloc la noaptea răstignirii mele” (Omul cu foarfecă neagră și grea). El își subminează orice pornire sentimentală, deși fondul său se dovedește unul plin de afecțiune. Realitatea apare ca second hand, produsă pe un paltou de filmare. Dorința de autoanihilare sfârșește prin renunțarea la propria identitate: „mișcă-te fă ceva mănâncă-ți inima șterge-ți numele” (Închinarea de seară).
Poezia lui Mihai Firică are o tematică restrânsă, dar densă, cu un imaginar intens. Se bazează pe o derulare imagistică, uneori repetitivă, pe expresivitate, pe o viziune tensionată asupra existenței. Scriitorul este un decepționat, unul care nu mai găsește justificare vieții. Totul, iubire, cunoaștere, înțelepciune, este acaparat de o nefericire fără leac.

Paul Aretzu (Viaţa ca limită, România literară nr 3-4/ianuarie 2019)"

miercuri, 30 ianuarie 2019

Poemele mele în chineză, găzduite de THE WORLD POETS QUARTERLY

Mulțumesc dr. Zhang Zhi pentru traducerea poeziilor mele în chineză și publicarea în revista pe care o conduce în calitate de redactor-șef executiv - THE WORLD POETS QUARTERLY. Un grupaj de poeme și o prezentare au fost publicate în 93 al prestigioasei reviste multilingve din China. Cu un număr fabulos de cititori, publicațiile pe care le editează împreună cu scriitorii din Chongqing au construit o punte între China și poeți din peste 190 de țări.
Sper ca un nou proiect între scriitorii din Oltenia și cei din provincia Guanyinqiao să prindă contur pentru a ne bucura de faptul că prietenia și poezia înving orice fel de frontiere.

Despre colaborarea dintre scriitori a relatat RADIO CHINA INTERNATIONAL

joi, 24 ianuarie 2019

O zi specială, cu multiple semnificaţii şi o onoare: Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional de Literatură "Mihai Eminescu"

O zi cu emoţie, bucurie şi... mult soare. Am primit Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional de Literatură "Mihai Eminescu", decernarea având loc în biserica Mănăstirii Sfânta Ana din Orşova, ctitorie a jurnalistului Pamfil Şeicaru.
Înainte de slujba de pomenire, pe o vreme cu un soare ca de primăvară, am pus o floare la bustul lui Mihai Eminescu şi una pe mormântul lui Pamfil Şeicaru. Mulţumesc juriului, prezidat de acad. Mihai Cimpoi, precum şi tuturor celor care, pe 15 ianuarie 2019, nu au uitat să sărbătorească Ziua Culturii Naţionale şi 169 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu.









"Premiul pentru poezie al Festivalului Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” i-a fost acordat scriitorului și jurnalistului craiovean Mihai Firică la finalul ediției a XXIX-a, manifestare dedicată Zilei Culturii Naționale. Decernarea premiului s-a desfășurat în biserica Mănăstirii „Sfânta Ana” din Orșova, ctitorie a jurnalistului Pamfil Șeicaru, Mihai Firică primind distinţia după oficierea slujbei de pomenire închinată poetului Mihai Eminescu. Juriul ediției din acest an i-a avut ca președinte pe acad. Mihai Cimpoi iar secretar pe scriitorul Florian Copcea. Festivalul a reunit academicieni, scriitori, istorici, oameni de știință, profesori, reprezentanți ai Bisericii ortodoxe și ai românilor din Serbia.
Derulată pe parcursul a trei zile 13-15 ianuarie a.c., în Drobeta-Turnu Severin, Herculane și Orșova, manifestarea a avut un program complex, la susținerea de comunicări științifice, dezbateri culturale, vernisaj de pictură, expoziție de carte, prezentări de reviste, lansări de volume și ceremonii religioase. În debutul programului, scriitorul Florian Copcea, inițiator și președinte al festivalului, a precizat că dorința tuturor celor care au contribuit la realizarea agendei de evenimente a fost de a marca Ziua Culturii Naționale și aniversarea nașterii Luceafărului poeziei românești pe parcusul a câtorva zile și cu o participare numeroasă din partea iubitorilor de literatură. Organizatori ai festivalului sunt Episcopia Severinului şi Strehaei, Consiliul Judeţean Mehedinţi, Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin, Prefectura Judeţului Mehedinţi, Palatul Culturii „Teodor Costescu”, Centrul Cultural „Nichita Stănescu”, Muzeul Regiunii „Porţilor de Fier”, Biblioteca Judeţeană „I. G. Bibicescu”, Direcţia Judeţeană pentru Tineret şi Sport, Primăria Băile Herculane, Primăria Baia de Aramă și Fundaţia Culturală Lumina condusă de scriitorul Florian Copcea.
 
Festivalul Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” a debutat luni la Palatul Culturii „Teodor Costescu”, printr-un program al Corului Kinonia al Episcopiei Severinului și Strehaiei, cu binecuvântarea PS Nicodim, și cuvântările președintelui Consiliului Județean, al prefectului județului Mehedinți și al reprezentanților instituțiilor de cultură severinene. În cea de-a două parte a zilei participanții s-au deplasat la Băile Herculane, unde a fost depusă o coroană de flori și au fost recitate versuri la bustul realizat de sculptorul Oscar Han. La Primăria Băile Herculane a fost organizat un simpozion pe tema receptării operei eminesciene în actualitate și au fost decernare o serie de premii. Printre laureații acestei ediții s-au aflat scriitorii Vasile Barbu, Mihaela Albu, Vasile Morar ș.a.
 
În 15 ianuarie a.c., când s-au aniversat 169 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, scriitorii invitați la manifestare au depus flori la bustul poetului, monument ridicat în Orșova în urmă cu mai bine de două decenii la o ediție a festivalului. Finalul programului l-a constituit slujba de pomenire și acordarea premiului pentru poezie și premiile pentru jurnalism „Pamfil Șeicaru” la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orșova.


JURNALUL OLTENIEI"

miercuri, 16 ianuarie 2019

Un discurs cât pentru un secol


Peste trei milioane de români sunt rezidenţi în state din Uniunea Europeană. Adică şi-au luat lumea în cap pentru un trai mai bun. Alte două sau trei milioane de români sunt plecaţi temporar sau fără forme legale. Datele statistice se schimbă de la o lună la alta. Ne arată cât de dramatică este prăbuşirea încrederii cetăţenilor în capacitatea liderilor politici de a construi o casă comună în care fiecare să se afirme şi să fie recompensat pentru munca sa. Ne arată că în societatea noastră meritocraţia a fost înlocuită cu nepotismul sau cu ierarhia de partid, că suntem departe de a ne rupe de corupţi şi de mizeria unui sistem în care viitorul să fie predictibil. Ne arată că nu am reuşit să recuperăm decalajul economic faţă de ţările occidentale. Dar ne mai arată că există libertatea de a opta pentru spaţiul comunitar în care să trăieşti pentru binele personal, al familiei şi al comunităţii. Libertatea de a putea spera la un viitor pe care să-l construeşti prin efort şi sacrificiu. Însă cât de sigură este această libertate a românilor de a merge oriunde în Uniunea Europeană şi de a le fi respectate drepturile de europeni? Nu cumva simţim că o putem pierde din cauza unor politicieni corupţi şi făţarnici?


Cu ocazia festivităţii de la Ateneul Român, eveniment organizat joi 10 ianuarie 2018, marcând preluarea de către ţara noastră a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, polonezul Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, a susţinut un discurs memorabil. Şi ceilalţi reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai Comisiei Europene au transmis mesaje remarcabile, însă Tusk s-a detaşat. A vorbit despre români aşa cum puţini lideri politici o fac, reuşind să transmită chiar şi celor foarte puţin interesaţi de problematica europeană că această ţară nu le este indiferentă conducătorilor Uniunii Europene. De câte ori i-aţi auzit pe politicienii autohtoni vorbind despre Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Andrei Pleşu, Gafencu sau George Enescu?

Inspirat, Tusk a folosit simboluri puternice astfel încât să stârnească atenţia omului simplu, cel care se simte aproape de reuşita lui Duckadam, a Nadiei Comăneci sau Simona Halep, care conduce un autoturism Dacia şi îşi aduce aminte că în concediile de pe Litoral a întâlnit mulţi turişti polonezi. Ca şi noi, având amintirea traversării perioadei negre a dictaturii, polonezul a vorbit despre amintirile sale din comunism, despre prezentul plin de provocări în construcţia comună europeană şi despre apărarea valorilor unui spaţiu în care armonia a lipsit de multe ori. A vorbit despre speranţă şi apărarea a ceea ce ne uneşte. Dar, cel mai bine este să transcriu finalul discursului său: „Şi aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept și constituția. Să le apere cu aceeași hotărâre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la rând. Atunci, și mie mi s-a părut imposibil! Dar el a reușit. Și voi veți reuși. Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu”.


Anul Centenar a fost marcat de către autorităţi, cu nesemnificative excepţii, prin evenimente fade, ocazionale, care nu au atras un public numeros. A fost un program ratat de către autorităţi. Doar administraţiile locale din Ardeal s-au ridicat la nivelul aşteptărilor. După discursul lui Tusk am avut revelaţia că o astfel de viziune a lipsit celor care erau obligaţi să cinstească Marea Unire. Ca un pansament pentru orgoliul rănit, discursul preşedintelui Consiliului European are valoarea unui program cât pentru un secol. Pentru viitorul european la României, în construcţia Uniunii Europene şi în structura NATO, merită să facem efortul de menţine direcţia potrivită. Retorica anti-UE sau otrava naţionalismului gregar “nu ne vindem ţara, ne jefuiesc străinii şi corporaţiile…”, vărsată tocmai de politicieni certaţi cu legea, sper să nu prindă la electoratul român. Ar fi păcat să pierdem prieteni asemenea polonezului Donald Tusk şi a celor care ne spun că fondurile europene ne sunt oferite în ciuda incapacităţii politicienilor de a trimite cereri şi proiecte. A fost un discurs cât pentru un secol! Viitorul depinde doar cât de oneşti vom fi cu această ţară jefuită tocmai de cei care profită de beneficiile programelor europene dar ar vrea să culeagă voturi prin discursuri sau manipulări anti Uniunea Europeană.


Mihai Firică

joi, 13 decembrie 2018

Onorat să primesc Premiul pentru poezie 2018 al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor

Sunt onorat să primesc un premiu pentru ceea ce cred că mă împlineşte, poezia, dar şi cu bucuria de a avea atât de mulţi prieteni adevăraţi aproape sau la mii de kilometri... Mulţumesc, Jeton, Milutin, Xhevded, Attila, Dinos, Brajesh & comp!


"Juriul ediţiei 2018 a Premiilor pentru literatură ai Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor “P. Bogdani” a decis ca Premiul pentru poezie să fie acordat scriitorului craiovean Mihai Firică. Membrii juriului, reuniţi în două sesiuni desfăşurate în Bruxelles şi Priştina, au acordat premiul pentru versurile considerate „de un nivel înalt în literatură”. Premiul este un semn de recunoaştere internaţională pentru volumul “Ultimele zile şi viaţa de după”, carte publicată anul trecut de către Mihai Firică, şi pentru numeroasele traduceri ale poemelor sale apărute în reviste de prestigiu din mai multe ţări. Distincţia a fost acordată pentru că lirica poetului craiovean a inspirat artişti plastici din spaţiul balcanic în lucrări expuse în cadrul unor proiecte culturale internaţionale, boardul Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor IWA “P. Bogdani” menţionând aportul său considerabil la promovarea schimburilor culturale şi realizarea de proiecte internaţionale între scriitori.

Cunoscut publicului craiovean mai ales în calitate de jurnalist, Mihai Firică este membru al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Craiova, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor iar de-a lungul anilor a primit mai multe premii pentru literatură. Versurile sale au fost traduse în spaniolă, franceză, engleză, sârbă, macedoneană, albaneză, chineză, arabă, japoneză etc. Alături de scriitorul craiovean, laureaţi ai ediţiei 2018 a Premiilor pentru literatură ai IWA “P. Bogdani” sunt scriitorii Rajdeep Chowdhury din India, Fernando Rendon din Columbia, Maria Miraglia din Italia, Milutin Djurickovic din Serbia, Armenuhi Sirsyan din Armenia, Baki Ymeri din Macedonia şi Halmosi Sandor din Ungaria, pe diverse secţiuni, pentru proză, eseuri, traduceri sau management cultural. Festivităţile de decernare a premiilor şi recitaluri publice au loc în Bruxelles şi în Priştina, organizatorii dorind să construiască un adevărat “pod cultural” între cele două capitale europene. Autorii premiaţi vor fi promovaţi prin traducerea unor volume în mai multe limbi, cărţile urmând a fi lansate în diverse oraşe europene în 2019. Preşedintele organizaţiei care reuneşte scriitori din zeci de ţări este scriitorul albanez Jeton Kelmendi, nominalizat în patru rânduri la Premiul Nobel pentru Literatură." (Gazeta de Sud 06.12.2018)

miercuri, 24 octombrie 2018

Un discurs poetic sub incidenţa disoluţiei onticului - cronică la volumul Ultimele zile şi viaţa de după

Prezentarea volumului "Ultimele zile și viața de după" în Revista Argeș - septembrie 2018 realizată de George Popescu.



"Într-o cronică pe care i-o consacram celei de-a doua cărţi de poezie, notam atunci, cu mai bine de zece ani în urmă (autorul e parcimonios în privinţa apariţiilor editoriale, însă cine îl cunoaşte mai din vecinătate constată cu uşurinţă că faptul acesta e propriu firii sale intime, cu atât mai mult cu cât chiar şi ca jurnalist, de presă scrisă ori de televiziune, are un al său propriu mod de a fi: aşezat, judicios şi lipsit de gustul spectaculosului; notam, deci, atunci, că Mihai Firică e un introvertit ce pare să-şi fi rătăcit calea de acces către Ceilalţi şi, ajuns prizonier al unui impenitent joc de retractilităţi, resimte cu acuitate febrilitatea pierderii de contact; iar cum ieşiri nu se prea mai întrevăd, intrigat de insidiile cotidianului, se refugiază în contemplare; întors spre mituri originare (al Exodului, al Facerii, al Ispitei, cu Şarpele ce-şi plimbă limba păcatului prin interstiţiile unei lumi în degringoladă), actantul poetic articulează o poveste cu o tonalitate gravă, în arpegii sacadate, mereu la limită, de parcă ar dori să scape de mesaje imposibile; căci Mihai Firică e un mesager aflat sub incidenţa unei viziuni cu iz apocaliptic, căreia luciditatea nu-i mai serveşte de filtru decât printr-un joc de substituire de sens la care sunt convocate cuvintele, printr-o abia camuflată strategie ezoterică.
După debutul mai mult decât promiţător cu Biografie sumară, 1996; am fost un martor al drumului ei spre tipar), a urmat Limba şarpelui călător, dacă nu mă înşel în unul succesiv în care autorul îşi conservase, conciziunea şi gustul exacerbat al rarefierii, ca şi jocul supra-real în care însă miza majoră era orientată pe poziţionarea derizoriului ca filtru al oricărei efuziuni onirice. Conciziunea aceasta, poetul şi-a conservat-o: avertizat (ca jurnalist) asupra pericolului discursivităţii, devine, în ipostază de poet, parcimonios şi selectiv, optând pentru o altă distribuţie semantică, suspendând, deseori până în pragul obscurităţii, orice pretenţie tranzitivă.
Îmi pare totuşi că în noua carte Ultimele zile şi viaţa de după cu care îşi întâmpină cititorii, câţi şi pe unde s-or mai afla ei în lumea sedusă de virtual, Mihai Firică înclină să renunţe, într-o proporție altfel bine strunită, la actul de cumpănire – şi de cumpătare – asupra versului, lăsând cuvintelor mai multă libertate de mişcare, eliberându-le dintr-o reţea a ermeticului, obligat, cred, de preeminenţa în actul poetic a unei nevoi a spunerii. Mici crochiuri ale derizoriului sunt poemele acestei cărţi ce găsesc admirabil salvarea de la păcatul discursivităţii prin inserţia metaforicului în miezul deplin al realului, cum ar fi spus un scriitor de a cărui operă ne-am ocupat recent: miros de carne tânără dinspre tarabe // praf și pulbere pe biografia stearpă / urme adânci pe ziduri / bine gândit îți spui // o bucată de carne în formă de inimă nu-i totuși o / inimă / pe grupuri ne-am ordonat iubiți/ ritmic/ faceți dragoste din ce în ce mai mulți / asta ne va folosi la ceva / aventura ne va fi de folos // tresar de sub blana de iepure uriaș (Biografii sterpe, iubiri pe sfert)
Autopropulsat într-o abia camuflată serie de poetes maudits, Mihai Firică rezonează cu un infern al unui Dante post-modernizat, oscilând între lemnul însângerat al crucii și teritoriul lumesc mlăștinos dar cu un ochi interior orientat mesianic spre un hotar purgatorial redus la scurtissime licăriri strecurate în lexicul de esență tare: de azi înainte plata se va face în sâmburi/ argintul e doar al săracilor / cerul albastru fixat deasupra noastră de cuiele / domnului / suntem două lacrimi care se scurg pe o halbă cu / bere rece / sau poate ploaia / de dinaintea noastră // ai sau nu ai / proteza dintre cuvinte / scos din uz și aruncat în tăcere…(Lacrimi gemene)
Așezarea cuminte în bătaia puştii pare să indice, în contextul biografic al autorului, tocmai acea temperanţă editorială, ca s-o numesc aşa, de care vorbeam, dar şi semnul unei fragilităţi pe care şi-o asumă, cu risc cu tot, Poetul prin ieşirea sa în lume.
E prezent și reiterat un motiv al sângelui (un poem poartă chiar titlul Calea sângelui), care plasează discursul poetic între o simptomatologie a cruzimii, ca semn al unui divorț decis asumat cu lumea prin plonjonul în subsidiile realului dezarticulat (de altfel sintaxa lirică stă sub semnul unei dezarticulări pe măsura disoluției ontosului!) și, de aici, impresia unei acute confruntări, sub semnul negativului, cu tot ceea ce rămâne la palierul percepției din sfera extra-lăuntrică.
Aici mi se pare cel mai important pariu – de altfel câștigat – al lui Mihai Firică în această fază, nu neapărat nouă, dar profund înnoită, a decursului său liric: s-a spus, nu atât de frecvent și de răspicat cât ar merita, că arta și, în cadrul ei, mai ales poezia, ca și muzica, s-ar cuveni scrisă cu sânge; un mod de a detecta ceea ce metapoetic s-a mai desemnat sub expresiile conceptuale de autenticitate a scriiturii ori, în discursurile post-semiotice, actul de textualizare a realului.
Aș menționa, în aceeași ordine, tangajul între ispita urgentată a spunerii (a scrisului: pe un colț de pagină am scris) și cea a tăcerii (și-am tăcut) din poemul cu titlul ilustrativ Am scris și-am tăcut, în care se pot decela cele două idei topice ale cărții: vocația irepresivă a restituirii în logos a realului risipit și decrepit vărsat, cu o neuitată imagine rilkeană, în afară, și crunta probă a indicibilului, ca distanță între spunere dincolo de discursivitate și tăcerea ca liminară și, firește, neproductivă terapie.
Pe alocuri, mi s-a părut util a-l alinia pe autorul acestui volum în linia poeților greci moderni, a unui Kavafis ori Seferis, iar la noi a unui Virgil Mazilescu. Iată câteva extracte grăitoare pentru cine mai păstrează în memorie ceva din discursurile lirice ale poeților citați: stăpânii vor veni de sus locul va fi nepăzit / ultimii dragoni aurii s-au lăsat răpuși de săgeți de / carton / când vor înțelege ceea ce spuneam voi fi departe / sunt paznici peste tot dar sunt doar umbre / dragostea rămâne în urmă agățată de spini ca o / cămașă de copil / mașinăria infernală care e viața n-o pot îmblânzi / nici dacă aș fi o mie de zile orbul din zaphyntos… (Decalogul fericirii se oprește la șapte)
Uneori, discursul capătă un fals decript epic, însă cu absurdul pe post de grilă filtrantă poetic, dar în care metaforicul de o densitate particulară șterge orice urmă de eventual prozaism: eufrosina vrea să muncească / să atâţe focul iadului cu măruntaiele piticilor /de pe masa disecţie / le adună cu prosopul ud șterge urmele /văruim totul ca la început / însă nu vom mai simţi acea strângere de mână / caldă şi firavă până la dispariţie // dimineaţa eufrosina se scoală devreme ia viaţa / de la început/ are întotdeauna la îndemână prosopul ud …(Doamna e cu e mic))
În poemul ce dă titlul volumului, e reperabilă ambiguitatea actantului poetic prin jocul dintre persoanele întâi și a doua, prin care de fapt se anturează subteran opțiunea pentru un discurs monologal, menit, din perspectiva întregului volum-etapă a creației sale, să faciliteze actul scriptural al unui fel de autodafé, care se conturează pe tot parcursul volumului un fel de autoflagelare în raport cu mortificarea prin care se efectuează un voiaj supraveghetor într-un infern dantesc diseminat de cuvinte încărcate cu o simbolistică pe alocuri macabră, dar atent salvată de un filtru al penitenței de sorginte litanică. La urma urmei, majoritatea poemelor din acest volum sunt litanii oscilând între viziuni sarcastice, nelipsite pe alocuri de gustul grotescului, și imprecații sublimate în aparență de ludic funcționând pe post de filtru al apocalipticului conturând, în percepția cititorului atent, o viziune în spirală a lumii în degradare.
Un exemplu ni-l oferă poemul cu titlul Omul cu foarfece neagră și grea, în care întâlnim versul ce mi se pare un alt topoi esențial al acestei poetici a autorului: urc și cobor de pe cruce zâmbind. Și e de identificat aici ceea ce am numit mai înainte poeticul aporetic, prin care autorul pune în funcțiune iterativ figura oximoronului ce nu se mai reduce la nivelul topic al unei expresii, ci ca un veritabil movens al întregului discurs liric din prezenta carte: ani răstigniți / file desprinse fără zgomot / ceremonialul fricii repetat și ieri pe mâine/ și azi a fost ca ieri mâine poate nu mai contează / calc pe urmele pașilor mei făcuți cu mult timp în / urmă / aș fi vrut să-i spun mamei / atât de multe cuvinte care să o îmbrățișeze / în calendar fila sa a rămas fără poză // un călăreț adormit în șa pe o câmpie pustie (Calendar)
Mihai Firică e de-acum un poet cu o voce și un discurs proprii, stăpân nu doar al unui orgolios modus scrivendi propriu, ci și al unei tehnici în semnificația antică a termenului pe care își pariază, îmi pare, un destin singular. Stau mărturie în acest sens versuri cu încărcături apoftegmatice, fie pe linia unei orizontalități cu substrat ermetic (catârul putrezea în prispă – iată un exemplu), fie, cum anticipam, în forme oximoronice, la nivel strict lexical ori la palierul întregii sale partituri lirice.
Rămâne simptomatic poemul final al acestei excelente cărți în care sunt condensate, fie și în dicțiunea sibilinică, între eglogă și litanie, mai toate atuurile și mizele noii sale etape creative: n-au plecat din viață rătăcesc/ morților vii dumnezeu le arde și sufletul/ tăciuni aprinși în negura zilei/ limba le e nisipul strecurat dintr-o oră în alta// trei biserici suprapuse pictate de orbi/ mi-au modelat creierul după chipul și asemănarea / lor / imagini înghețate și o pastă vâscoasă dulceagă / sub limbă am ascuns medicamentul/ m-au pus în genunchi roagă-l pe tatăl tatăl tău să-mi fie / mire / astupă cu trupul tău spărtura din trupul meu / dă-i totuși o ultimă țigară pe lumea inversă / pleacă privind înapoi // mișcă-te fă ceva mănâncă-ți inima șterge-ți / numele (Închinarea de seară).

George POPESCU

(Revista Argeş - septembrie 2018)

vineri, 7 septembrie 2018

John McCain. A suferit şi a triumfat pentru ţara sa!

Modelul politicianului dedicat ţării şi cetăţenilor, servind interesului public dincolo de interesul personal, preferând să piardă o cursă electorală dar să spună mereu adevărul = John McCain. Au trecut puţine zile de la despărţirea de acest brav luptător pentru democraţie. A suferit şi a triumfat pentru ţara sa! John McCain a intrat în istorie drept unul dintre politicienii tradiţionalişti, cu atitudini conservatoare, puternic ancorat în tradiţiile democraţiei americane.


Documentarul biografic pe care HBO l-a difuzat recent este o pledoarie pentru inteligenţa şi onestitatea politică, despre onoare şi măreţie în actul public.
Dar ce s-a petrecut în politica americană în ultimii ani? Cum a fost posibil ca antimodelul să triumfe, tocmai bădăranul clasei să câştige, asistând la valuri de misoginism, rasism, neam-prost, anti-diplomaţie şi legături subterane toxice? De la Sarah Palin (un personaj hilar în care se regăsesc Veorica Dăncilă, Eba, Udrea, Firea şi Olguţa) la Trump a fost o prăbuşire nu doar a republicanilor americani, ci şi pe plan mondial. Am început să denumim drept iliberalism ceea ce fac băieţii din popor, fără prea multă educaţie şi care detestă bunele maniere, aceşti mizerabili care fac orice pentru victoria politică.

Consider că electoratul poate greşit. E drept, tot alegătorii sunt cei care vor îndrepta lucrurile, de multe ori cu preţuri imense, dar o vor face. Totuşi, de ce se degradează mediul politic şi scade încrederea oamenilor în politicieni? De fapt, deteriorarea construcţiilor democratice începe în clipa în care, poate plictisiţi sau chiar dezamăgiţi de politicienii de tip John McCain, votează "la mişto" cu oameni din popor, cu "ăla care vorbeşte pe limba prostului, simplu şi direct". Dacă am permis ca ştacheta politică să fie înlăturată de către alunecoşi în detrimentul politicienilor instruţi nu am făcut altceva decât să ne dăm pe mână unor inşi brutali. Ei sunt o ameninţare pentru democraţie şi pentru statele în care decizia este adoptată prin cosnultarea cetăţenilor. Ce facem, mergem cu Trump, Putin, Erdogan, Viktor Orban, Salvini, Dragnea şi alţii de teapa lor? Răspunsul meu este fără echivoc, regăsind-mă în modelul John McCain - echilibru, dialog, cumpătare, efort, decenţă şi patriotism.

Să nu uităm mesajul senatorului John McCain transmis în februarie 2017, pe când actuala coaliţie guvernamentală PSD+ALDE călca în picioare principiile democratice şi încerca stoparea brutală a luptei anticorupţie "România nu îşi poate permite să facă paşi înapoi în lupta anticorupţie"!

vineri, 6 iulie 2018

Poezie & prietenie, la Adunarea poeților din Craiova

M-am simțit înconjurat de prieteni cu ocazia lansării volumului meu de versuri "Ultimele zile și viața de după". Au fost două ore de poezie și prietenie, avându-i alături pe actorul Angel Rababoc și scriitorii George Popescu, Petrișor Militaru și Nicolae Coande (amfitrionul evenimentului). Mulțumesc tuturor! Vă ofer câteva imagini de la o întâlnire din cadrul Adunării poeților și SpectaActorilor de la Sala "Ia te uită" a Teatrului Național Marin Sorescu din  Craiova:












George Popescu, despre volum:
"În noua carte, Ultimele zile și viața de după, cu care îşi întâmpină cititorii, câţi şi pe unde s-or mai afla ei în lumea sedusă de virtual, Mihai Firică înclină să renunţe, într-o proporție altfel bine strunită, la actul de cumpănire – şi de cumpătare – asupra versului, lăsând cuvintelor mai multă libertate de mişcare, eliberându-le dintr-o reţea a ermeticului, obligat, cred, de preeminenţa în actul poetic a unei nevoi a spunerii.
Mici crochiuri ale derizoriului sunt poemele acestei cărţi ce găsesc admirabil salvarea de la păcatul discursivităţii prin inserţia metaforicului în miezul deplin al realului, sondând în superficiile acestuia în căutarea acelor semnificații subterane conservând, sugestiv, mizele unor esențe ale trăitului pe cont propriu."

vineri, 29 iunie 2018

Ultimele zile și viața de după - lansare de carte la Teatrul Național din Craiova

Cu drag, vă aștept la o întâlnire cu poezia, în cadrul lansării cărții mele "Ultimele zile și viața de după" (Editura TracusArte). Ne vedem joi 5 iulie 2018, de la ora 17.00, la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova (sala "Ia te uită").

Alături de mine vor fi actorul Angel Rababoc, cu un scurt recital poetic, precum și scriitorii George Popescu, Petrișor Militaru și Nicolae Coande (el fiind și moderatorul evenimentului).


luni, 28 mai 2018

Regele Mihai I al României. Regele nostru - mereu în inima mea

Apariţia volumul "Mihai I al României. Regele nostru: martori, experienţe, amintiri regale" mi-a produs o profundă emoţie. Sunt onorat să semnez alături de atât de multe personalităţi care l-au iubit pe Regele Mihai I al României şi, fiind în preajma sa, şi-au spus ca şi mine: "Este Regele meu!" Mi-a fost extrem de greu să aştern pe hârtie amintiri pe care mintea mea refuza parcă să le asocieze cu un om care ne părăsise din acestă lume atât doar în urmă cu câteva săptămâni. Pentru mine, Regele nu a plecat şi nu va pleca niciodată. Este al României şi va dăinui pururi, cât va dăinui şi Ţara.


Felicitări şi recunoştiinţă istoricului Alexandru Muraru, coordonatorul volumului, precum şi Editurii Curtea Veche Publishing.
Semnează în lucrarea de faţă: Emil HUREZEANU, Constanța IORGA, + DANIEL P. B.O.R., Roger GRIFFIN, Jonathan EYAL, Andrei MURARU, Dan GRIGORE, Adrian-Silvian IONESCU, Keith HITCHINS, Teodor ILINCĂI, Petre GURAN, Ion. M. IONIȚĂ, Ana BLANDIANA, Michael SHAFIR, Maria-Denise THEODORU, Remus AZOIȚEI, Ștefan CÂLȚIA, Theodor PALEOLOGU,  Liviu ANTONESEI, Gabriel BADEA-PĂUN, Flavius BONCEA, Mircea HORTOPAN, Mihai FIRICĂ, Mihai COPĂCEANU, Simona N. VRĂBIESCU KLECKNER, Liviu BOTA, Nicolae DRĂGUȘIN, Mihai RICCI.

Prezentarea editorului coordonator vă va convinge să căutaţi această carte: "Lipsea, odată cu plecarea sa în veșnicie, un volum care să surprindă experiențe personale ale celor care l-au întâlnit, au avut șansa de a sta în preajma sa și de a-i cunoaște aura, înțelege rațiunea și interpreta viața. Cei trei piloni ai îndelungatului și atât de încercatului său drum prin această lume – credința în Dumnezeu, lupta pentru români și dragostea pentru familia sa – se cer, din această perspectivă, a fi evocați pentru viitorime. Pentru că astfel, Mihai I va continua să pătrundă în casele și inimile românilor, prin cei pe care i-a avut, vremelnic, alături, în drumul său."

Volumul a fost lansat la Bookfest 2018.

marți, 3 aprilie 2018

Despre volumul "Ultimele zile și viața de după"

Despre volumul meu "Ultimele zile și viața de după", în revista Ramuri:

"Înțelepciunea de după

Mihai Firică a debutat remarcabil, ca laureat. Volumele sale de început, ”Biografie sumară” (1996) și ”Limba șarpelui călător” (1997) au fost premiate, cel din urmă chiar de Uniunea Scriitorilor din Romania - Filiala Craiova. Aceasta a făcut ca poetul să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România la 26 de ani, fiind foarte probabil cel mai tânăr scriitor oltean contemporan primit în USR.
Cartea ”Ultimele zile și viața de după” (București, Editura Tracus Arte, 2017) se înscrie pe traiectoria inițială a lui Mihai Firică, aceea a poeziei scrise la timpul ei. Poetul nu aglomerează peisajul beletristic și nu suprasolicită critica, precum aceia care an de an pun pe sârmă una după alta creații nespălate, neigienizate, nefinisate, bruioane, flecuștețe și chilipiruri emoționale. Volumul în discuție acoperă peste un deceniu de poezie în 40 de poeme. Cărțile sale meticuloase, lucrate, strunite în zbaterea bijutierului sunt o sărbătoare a spiritului. De altfel, în mod derivat și implicit, această atenție la temeinicia cărții se regăsește în discursul poetic sub forma unui apolinic control al inspirației. Nu are importanță cum este de felul lui poetul; contează că spiritul liric ni se revelează ca un bun controlor al curbelor interne ale inspirației și al jocului spontaneității. 
Ideea poetică structurală a volumului este că în viață, atunci când se ajunge la conștientizarea a ceea ce în fapt se întâmplă este prea târziu: înțelepciunea vine după. Într-un fel sau altul, poemele volumului dezvoltă în diverse registre, la variate scări și pe diferite niveluri iradiațiile ideii nucleare a târziului. Principala irizație și iradiație a târziului o reprezintă înțelepciunea de după: este târziu în ultimele zile, dar poate există o salvare în viața de după aceste zile. Ce se desprinde din târziul ultimelor zile nu este de repetat (”Nimic de repetat”) și nici de aruncat la coșul de gunoi al uitării (”Linia de uitare”). Este de analizat, este de înțeles, este de transformat în înțelepciune. Târziul din ultimele zile și din viața de după ”e vremea” când trebuie ”să taci să înduri să adormi să reciți/ în somn/ doar lacrimi și versuri la sfârșitul zilei” (”Sărută-mi venele”).
Poezia este tabloul înțelepciunii, al interiorizării, al responsabilizării aduse de trăirea sentimentului de a fi venit târziu, de a fi ratat momentul optim, de fi pierdut oportunitatea valorificării plenare a norocului. Poetul s-a trezit târziu, dar ceilalți încă nu dau semne de trezie. Cu alte cuvinte, prin scrisul său, poetul ne trezește înainte de a fi prea târziu. Zicea undeva Leonardo Da Vinci: ”E adevărat că m-am trezit târziu, dar ceilalți dorm încă”.
Cazna de a interioriza târziul generează o lirică a recuperării, a reconsolidării, a întremării după dezastru. Prin venirea sa târzie în lume, omul este rămas în urmă, este îngenuncheat. Pe intervalul ultimelor zile și al noii vieți ce începe sau se termină după, omul este înfrânt, este la pământ. Strădania co-rezonantă a poetului este să pună în discurs acest târziu al îngenuncherii. De aceea, în mod mimetic eul poetic mărturisește: ”am scris stând în genunchi”(”O revoluție pentru fiecare”). Scrisul în genunchi este compasiune, este empatie, este frică, este îngrijorare, dar mai presus de toate este interogație în târziu și despre târziu: ”de ce scriu toate acestea și/ de ce așa de târziu mă întreb” (”Nimic de repetat”). 
Este târziu, foarte târziu, totul s-a încheiat. Pactul comun cu viața din ultimele zile a fost rupt; cu toate acestea, este posibilă o resetare individuală, este posibilă o ”revoluție pentru fiecare” (”O revoluție pentru fiecare”). Ultimele zile sunt urmate de viața de după ruperea pactului. Revoluția recuperatoare este impregnată de târziul anterior, iar târziul dedublează, scindează, conduce la segregație. În dus-întorsul momentelor din ultimele zile și din viața de după, poetul ca exponent al umanității este în genunchi și totalmente dedublat: ”aici sunt eu în urmă tot eu”; el stă alături de congeneri și deși uneori aceștia privesc ”în direcții opuse/ străini” cu toții ”ne acoperim de tăcere” (”Visare de zbor”). Una dintre poverile târziului este faptul că viața de după ajunge să fie viața de după viață: acela va fi momentul când, se spune, ”voi pleca dar va pleca și ploaia/ dragostea și cele o mie de petale de care se leagănă/ vântul” (”Ultimele zile și viața de după”). Viața din ultimele zile, viața ce vine, toată viața poetului este ”prizonieră a inimii” și este ”salvată prin dragostea dăruită” (”Semnul trecerii”). Într-adevăr, ”e târziu să mai fac toate acestea”, dar ”dumnezeu ne știe pe numele mic” (”Ministerul somnului”). Salvarea pare asigurată. Subsecvent, ”în toiul nopții prietenia este adevărată” (”Decalogul fericirii se oprește la șapte”), ”dragostea rezistă ” (”Amantul perfect”), ”nu este totul pierdut” și se poate lua ”viața de la început” (”Doamna e cu e mic”). Per ansamblu, cartea se citește cu interes ideatic și cu plăcere estetico-intelectuală. 
Da, Mihai Firică este un poet așezat, puternic, stăpân pe un arsenal poetic (tehnic și ideatic) solid și eficient liric. Volumul ”Ultimele zile și viața de după” este o carte remarcabilă și, totodată, premiabilă."
(Ștefan Vlăduțescu - Revista RAMURI, NR 3/2018)



luni, 12 martie 2018

Centenarul Marii Uniri, ratat? Al guvernului, da. Nu și al românilor

Centenarul Marii Uniri, ratat? Al guvernului, da. Schimbări dese și reorganizări care aruncă la coșul de gunoi toate proiectele predecesorilor. Dar încă mai cred că 2018 poate fi un an al celebrării marilor realizări din urmă cu o sută de ani. Au ratat "centenarul" lor, al politrucilor împinși de PSD-ALDE și UDMR (?!) Nu și pe cel al românilor care nu au așteptări de la autorități dar reușesc să construiască în zona societății civile, în școli și universități fără a beneficia de fonduri publice. Manifestări inspirate și lucrări valoroase.





“Un an pierdut pentru România" este Cartea Neagră a guvernării PSD în care sunt adunate dovezile minciunii și incompetenței din guvernările Dragnea, prin "portocalele" Grindeanu și Tudose. O guvernare haotică și iresponsabilă, prelungită prin ridicolul instalat la Palatul Victoria prin ungerea Vioricăi Dăncilă în funcția de premier de paie. Efectele sunt devastatoare în toate domeniile, pe termen lung fiind compromise proiecte importante pentru România. Centenarul Marii Uniri și politicile în domeniul Culturii, cultelor și minorităților au fost lovite din plin de incapacitatea managerială a politrucilor împinși în funcții doar pentru satisfacerea unor interese personale și pentru a-i recompensa cu sinecuri pe protejăriii baronilor locali din tabăra susținătorilor lui Dragnea.
Celebrarea Centenarului Marii Uniri a debutat pe 26 noiembrie 2017 printr-o ceremonie organizată de Ministerul Culturii și Identității Naționale la Teatrul Național din București. De atunci nu s-a întâmplat nimic de reținut cu excepția demiterii lui Cotîrleț, șefului Departamentului "Centenar", un tânăr cu talente fotbalistice, inapt pentru activități organizatorice dar cu o puternică susținere politică. Cum s-a rupt propta politică, cum a fost izgonit protejatul politic. Nu ar trebui să răspundă și cei care au provocat debandada în Ministerul Culturii și au dus la compromiterea Centenarului?
A plecat Romașcanu și a venit Ivașcu, începând "reorganizarea", adică schimbarea din mers a motorului. Acești băieți din PSD și-au propus sărbătorirea Centenarului peste câțiva ani?

luni, 19 februarie 2018

Care era floarea preferată a Reginei Maria a României, "Regina României Mari"?

Care era floarea preferată a Reginei Maria a României, "Regina României Mari"? A iubit florile, dar în special crinii. Sunt numeroase imagini în care Regina Maria apare lângă florile sale preferate, printre care și crinul. În minunata grădină a Castelului de la Balcic regina este surprinsă pe Aleea crinilor. Dar cel mai bine exprimă dragostea sa pentru această floare chiar cuvintele sale: “Între aleea mea de crini de la Balcic și primii crini admirați în grădina Papei, viața mea aproape întreagă se găsește încadrată.”





miercuri, 24 ianuarie 2018

Cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut

Le mulţumesc tuturor celor prezenţi la inedita lansare a cărţii "Jurnal. Începuturile unui exil îndelungat" scrisă de Ion Raţiu. Vineri, 1901.2018, la Biblioteca “Aman” din Craiova am simțit că speranța într-o elită intelectuală implicată și dedicată problemelor reale ale fiecăruia dintre noi și ale comunității craiovene este întemeiată. Nivelul dialogului şi implicarea unui număr foarte mare de invitaţi în dezbateri cu domnul Indrei Ratiu, fiul lui Ion Raţiu, mi-a întărit credinţa că lecţia "Omului cu papion" a fost însuşită şi o vom duce mai departe. Merită să facem orice sacrificiu pentru libertate, democraţie, toleranţă şi adevăr!





Nu a fost o simplă lansare de carte, ci un dialog viu despre personalitatea lui Ion Rațiu, despre îndelungatul său exil și lupta pentru democrație și libertate.







Expoziția de fotografie Rațiu100, cu imagini din viața “Domnului cu papion”, a fost găzduită de facultatea de Drept din Craiova. Dl decan Sevastian Cercel a fost o gazdă perfecta, viitoarele evenimente fiind programate în cursul acestui an în spațiul academic de care se îngrijește.






Ce putea fi mai frumos pe agenda vizitei unui prieten drag care și-a dorit mult să cunoască orașul de care Ion Rațiu și-a legat tinerețea – în 1938-1939 ilustrul om politic a urmat Școala de ofițeri în rezervă din Craiova, fiind șef de promoție – dacă nu Muzeul de Artă? Palatul Jean Mihail l-a cucerit pe dl Indrei Rațiu, după cum mi-a mărturisit.