marți, 24 aprilie 2012

Tu cum aștepți sfârșitul lumii?


Previziunile celor mai pesimiști (sau optimiști) dintre pământeni nu lasă loc de dubii: între 21 mai și 21 octombrie a.c. se va produce Apocalipsa. Un grup religios american (Family Radio Wordwide) anunță inevitabilul sfârșit și este oarecum de înțeles dacă ne gândim la proporțiile crizei economice din SUA. La noi, Apocalipsa nu generează atâtea dezbateri, nici temeri și nici măcar scenariu de film care să spargă box-office-ul. Românii se pregătesc să meargă la vot, după care o s-o șteargă în concediu, majoritatea în străinătate, din cauză că turismul autohton este de rahat…
Tu cum aștepți sfârșitul lumii? M-am întrebat de multe ori cum ar reacționa concetățenii mei în caz de dezastru natural. Evident, s-ar spune multe bancuri, că doar nu ar veni Apocalipsa peste români simultan cu restul lumii, ci ar mai întârzia, că doar noi suntem mult rămași în urmă, nu-i așa? Ar fi greu de previzionat care ar fi proporțiile dezastrului de după dezastrul natural, ca să ne gândim la cât de prost ar fi gestionată o situație post-cataclism. O arată harababura în care am băltit chiar și când ne-am mers ceva mai bine. Pur și simplu am risipit bruma de bunăstare. Buzunarele au fost umplute din prea-plinul bugetar. Chiar așa, de ce atât de mulți români așteaptă Apocalipsa cu buzunarele pline?
Orice discuție despre sfârșitul lumii capătă la noi valențe care depășesc orice imaginație. De fapt, dacă te uiți în jur vezi cum a dispărut aproape complet frica de Dumnezeu, spațiul public fiind populat de invidizi care, așa cum spuneam mai sus, vor să aibă buzunarele pline. Nu contează mijloacele, nu contează dacă te lovește o nenorocire sau te repudiază toți cei din jurul tău. Scopul este unul singur și nici măcar spaima de sfâșit nu pune stavilă în cale poftei de a agonisi peste măsură. Cine mai poate da un semn de îndreptare? Dacă privim spre biserică nu găsim nici acolo răspunsul. Dimpotrivă! Altundeva nici nu încumeți să cauți rostul cuvântului biblic.
Ceea ce oferim celor din jur este numai o goană nebunească după nimic, întrebându-te adeseori de ce trebuie să alergi după himere într-o competiție acerbă cu alții cărora le lipsește și lor răspunsul la întrebarea asupra rostului. Avem vreun rost ca să facem toate cele săvâșite de-a lungul unei zile? Ei bine, exercițiul de imaginație de mai sus, cu îndemnul de a ne pune întrebări deloc retorice, îmi place să cred că-l vor face și câțiva politicieni. Că tot ne întoarcem la politica mioritică și la metehnele noastre. Ehe, câți dintre puternicii zilei de pe la noi vor să-i găsească Apocalipsa cu buzunarele pline?

vineri, 13 aprilie 2012

Spectator la roata norocului. Caragiale, depășit. Eugen Ionescu, în vogă!

Dezertările și înregimentări spectaculoase continuă să țină capul de afiș în ultima vreme. Și nici nu cred că se va domoli șirul de mișcări spectaculoase până când listele electorale pentru alegerile locale nu vor fi depuse. Viermuiala la care asistăm nu arată decât derizoriile legături existente între enunțurile pompoase privind aderarea la o formațiune politică în funcție de doctrine sau de program și adevăratele intenții ale posesorilor de carnet de partid. Nimic din ceea ce ne-am dori nu întâlnim la felul în care sunt construite partidele de la noi. Mă tem că au încetat să fie întocmai ca definiția din dicționar (Grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideologice, a intereselor sociale), adaptându-se la vremurile noi…

Schimbările politice par a fi rodul unor conflicte conjuncturale, majoritatea născute din alianțe încheiate fără a ține cont de sensibilitățile membrilor sau a intereselor generale ale formațiunilor politice. Liderii își imaginează că au putere de zei asupra unor cotizanți care își doresc să prindă un ciolan, un ciolănaș sau măcar firimituri de la chiolhanul guvernării. Demisiile sunt aruncate în nasul șefului, căruia i se întoarce rapid spatele doar pentru a da binețe altuia mai arătos și cu un viitor mai sigur. Cine are sau pare că va ajunge să gestioneze bugetul atrage ca un magnet. Antonescu și Ponta au făcut din USL un fel de Eldorado la care visează din ce în ce mai mulți pofticioși aflați încă în tabăra puterii. Evident, Băsescu mai are suficiente resurse încât să transforme visul frumos într-un coșmar, dar cine nu riscă în politică nu poate avea pretenții la roata norocului.
Nicio grupare politică nu este ferită de plecări sau aderari din te miri ce motive. Chiar și cele recent înființate au deja o listă lungă de fugari, cei care juraseră la înscriere că au găsit, după lungi căutări și dezamăgiri, locul în care să dea dovada competenței. La plecare, se spune cu năduf sau printre înjurături “Nici ăștia nu erau oameni serioși!” Asistăm la un spectacol din care înțelegem din ce în ce mai puțin. Cu amărăciune, mărturisesc și eu că nu mai înțeleg prea mult din ceea ce se petrece pe scena poltică. Până și Caragiale este depăsit! În schimb, rămâne actual Eugen Ionescu, singurul care poate să lase absurdul să domine imaginația unor indivizi care au sfârșit să nu mai creadă în nimic.