duminică, 7 iulie 2019

Despre Ultimele zile și viața de după, în Bucovina literară


Despre volumul meu Ultimele zile și viața de după au scris mai mulți critici literari, cartea a fost semnalată în mai multe publicații culturale sau în emisiuni radio și TV, am primit premii, ba chiar au fost organizate lecturi publice. Așadar, a fost bine primit și pot să spun, la rândul meu, să fie primit. O nouă cronică literară la volumul meu de versuri o semnează în „Bucovina literară” un confrate mai tânăr din Craiova, Petrișor Militaru, care știe cam tot din ceea ce am scris. E un semn de prietenie și de solidaritate, un semn de încredere reciprocă în destinul literar. Petrișor Militaru se numără printre tinerii critici literari cu carte, atenți la lectură și cu un instrumentar bine controlat.
Textul este preluat integral din „Bucovina literară”:




„Post-apocalipsa poemului şi orfismul „slab”

Mihai Firică (n. 26 iulie 1970, Craiova) a debutat ca poet în revista „Ramuri”, în 1989, iar în volum cu Biografie sumară (Aius, 1996), urmat de Limba şarpelui călător (Ramuri, 1997, reeditat într-o ediție bilingvă în 2006 la aceeași editură) și, la finalul anului trecut, a apărut cel mai recent volum de versuri: Ultimele zile şi viața de după (Tracus Arte, 2017). Are poeme traduse în engleză, franceză, spaniolă, maghiară, japoneză, bulgară și albaneză.

La o privire de ansamblu, se poate observa încă din titlul volumelor că discursul său poetic oscilează între înregistrarea elementului biografic (fără a cădea în poetica derizoriului) și o tonalitate mai discretă, ușor sapiențială, sentențioasă – nu de puține ori sunt prezente trimiteri la mitologia și cultura greacă, uneori chiar la cea contemporană (dacă este să ne gândim la „orbul din Zakynthos” din poemul Decalogul fericirii se opreşte la şapte). Imaginarul poetic este unul post-apocaliptic, chiar dacă lupta (asemenea luptei lui Iacob cu Îngerul) se dă la nivelul limbajului poetic, poetul este – și va fi mereu! – un învins care nu are cum să scrie poemul desăvârșit, însă tocmai această căutare pare să-l aducă mai aproape de starea originară: „în toiul nopţii prietenia este adevărată/ pofta inimii găsește trupul potrivit/ bucătari locali degustă ai să pierzi mă anunţă ei/ distrug tot ce-mi poate aminti că am fost copil/ decalogul fericirii se oprește la șapte” (Decalogul fericirii se opreşte la şapte). Este starea de cântec, starea de joc, starea de creație prin excelență („mergeam pe strada pustie eram copilul care plânge cu lacrimi de cerneală/ am mai întâlnit metafora aceasta undeva puteți spune”, Muzica dulce-amăruie), dar care este în următorul vers absorbită de dedublarea discursivă în sensul „gândirii slabe” a lui Gianni Vattimo și pare că starea paradisiacă rămâne, în fond, doar o metaforă. Totuși, nostalgia acestei stări de grație care dă naștere poemului revine în mai multe texte și, de fiecare dată, este asociată cu cântecul, cu o prezență feminină, cu ceva ce ar trebui refăcut sau reconstruit, cu lucrurile din urmă: „dar oare cine cântă cine fredonează neîncetat în noapte/ de sub zidul prăbușit/ firul de sânge care se scurge nu înseamnă nimic/ nu ne ajunge din urmă/ nu ne mai sperie matilda/ o cârpă aruncată în foc/ pe un colț de pagină am scris și-am tăcut/ toate acestea vor fi spuse în cele din urmă” (Am scris şi-am tăcut). Mecanicitatea lumii este mereu în contrast creativitatea poeziei („trăim salutăm militărește oftăm teatral/ lumea în jurul meu cade în tăcere/ o smoală care îți arde tălpile și te prinde/ un somn din care nu te poți ridica/ creierul-povară pentru un trupul înstrăinat”, Muzica dulce-amăruie), senzația este una de lâncezeală și de încetinire, însăși conexiunea dintre trup și creier este afectată. De altfel, ar merita precizat faptul că imaginarul post-apocaliptic este chiar o constantă a nouăzeciștilor craioveni: îl găsim atât în scenariile thanatice ale lui Aurelian Zisu, în volumul fundătura homer al lui Nicolae Coande sau la Ionel Ciupureanu (volumul e timpul să visăm un măcel), asta pentru a da doar câte un exemplu și fără a preciza aici și particularutățile care îi individualizează.

Un alt aspect pe care l-am remarcat este retopirea poemelor din anunțatul (dar rămas pînă la urmă nepublicat ca întreg) volum Această femeie care îmi tulbură visele, ele nereprezentând în arhitectura volumului un ciclu compact, dar fiind în același timp reprezentative pentru poezia lui Mihai Firică. Atitudinea poetului oscilează de la ironia “tare” din Amantul perfect („te iubesc fără cusur/ sunt amantul perfect fără angoase/ cu o forță creatoare care umple neantul/ autoironic de nestăvilit ca în versul anterior// în urbe latră un câine fără ecou// doct mă vor așeza criticii pe raftul liricii erotice/ dar despre dragoste n-am scris niciun vers”) la spiritualizarea vieții de cuplu („sărută-mi venele căile neștiute/ căutate de seara până dimineața/ noaptea ca stane de piatră ascultăm șoapte nu se știe unde/ nu se știe cine recită// […] coroana imperială împletită din iarbă/ noduri de spini// e vremea să taci să înduri să adormi să reciți în somn/ doar lacrimi și versuri la sfârșitul zilei”, Sărută-mi venele). De altfel, dincolo de acel liniștit apocalips al uitării din viața de cuplu (ca în poemul Nimic de repetat) sau rutina asumată de tragicul maturității (din poemul Te-am strâns la piept şi parcă) se întrevede, totuși, „viața celui care nu se va mai naște” (Calea sângelui) – acea stare lucidă și, în același timp, dublată de o anumită savoare a prezentului care pare să curgă doar prin venele poeziei autentice.

Spre finalul volumului, lipsa instanței feminine echivalează, până la urmă, cu o stare post-poetică în care eul se izbăvește de limbaj, rămânând numai un ecou al unui strigăt ce pare să fie acela de la începuturile poeziei: „aș fi zis că soarele bătrân îmi va spăla limba/ rămân zile în șir fără femeia galbenă/ fără să scriu nimic despre mine ca despre fratele meu// strivesc strigătul sub măști violete” (Billy).
În concluzie, volumul de versuri al lui Mihai Firică îl plasează în 2018 în pole position, reîntărindu-mi convingerea că este unul din cei mai buni poeți craioveni contemporani.”

(Petrișor Militaru – Bucovina literară, nr 1-3 ian-martie 2019)