joi, 30 decembrie 2010

«Ziua infamiei» la români - 30 decembrie 1947

Comemorarea republicii impuse cu ajutorul tancurilor Armatei Roşii

30 decembrie 1947 rămâne, pentru cei mai mulţi dintre români, o adevărată zi a infamiei, reprezentând data la care puterea comunistă de atunci, sprijinită direct de Armata Roşie de ocupaţie, a dat o lovitură de stat şi a instaurat un regim republican dictatorial.

Majestatea Sa Regele Mihai şi Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta a României

Vreme de mai bine de patru decenii de dictatură comunistă şi încă două decenii de rătăcire prin tranziţie, sfârşitul fiecărui an aduce nu doar bucuria sărbătorilor de iarnă, ci şi amărăciunea comemorării republicii. Nu este o simplă ironie menită a atrage atenţia asupra unui fapt istoric trist, care a deturnat România de la istoria sa firească, întrerupând brutal tradiţia şi rostul instituţiei monarhice, ci şi un semn de întrebare pentru cei care astăzi ignoră necesitatea reaşezării în matca firească. Regele Mihai a rămas un simbol, în ciuda minciunilor utilizate sistematic, a încercărilor eşuate de a compromite toate elementele care aminteau de regimul monarhic, ba chiar de încercările brutale de intimidare a celor care susţin adevărul istoric.

Puterea comunistă nu a reuşit să-i împiedice pe români să-şi respecte Regele chiar şi când Majestatea Sa se afla în exilul forţat, aşa cum nu au avut succes nici urmaşii acestora de după 1989, primii ani de democraţie post-decembristă fiind marcaţi de repetatele încercări ale noii puteri de a-i refuza dreptul legitim de a reveni în ţară. Timpul a lucrat în favoarea Regelui şi a Casei Regale. În prezent, nimeni nu-şi mai poate imagina că Regele Mihai poate fi ţinut departe de ţara în care a revenit şi, după atâţia ani în care proprietatea privată a fost călcată în picioare, drepturile Majestăţii Sale de cetăţean român mai pot fi nesocotite. Din nefericire, prea mulţi dintre politicienii de astăzi nu-şi asumă proiectul restauraţiei.

Istoria unei zile ruşinoase

Numeroşi reprezentanţi ai societăţii civile, membri ai exilului românesc, intelectuali veritabili, printre care istorici de renume şi specialişti în drept, au atras atenţia că România îşi poate recupera adevăratul loc în Europa doar prin recuperarea istoriei nefalsificate. Într-un apel lansat public şi adresat autorităţilor, aceştia susţineau necesitatea unei decizii prin care monarhia să-şi reintre în drepturi.
Adevărata istorie era prezentată succint şi, pentru a oferi cititorului posibilitatea de a cântări, lăsăm textul să vorbească de la sine: “În ziua de 30 decembrie 1947, Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unităţi militare fidele comuniştilor, iar Garda Regală a fost dezarmată. Petru Groza şi Gh. Gheorghiu - Dej l-au silit pe Majestatea Sa Regele Mihai I să abdice, şantajându-l cu executarea a peste 1.000 de studenţi anticomunişti, ţinuţi sub arest. Sub ameninţarea anihilării fizice, Regele a semnat documentul de abdicare, pentru Sine şi urmaşii Săi. Prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea şantajului, actul este lovit de nulitate. În plus, comuniştii au nesocotit faptul că Regele nu putea acţiona decât în nume propriu, şi nicidecum pentru instituţia Monarhiei ca atare. Aşadar, convingerea că prin semnătura smulsă Regelui s-a abolit implicit şi Monarhia a fost complet aberantă. În şedinţa Adunării Deputaţilor, convocată în grabă după abdicare, ar fi urmat ca aceasta să fie confirmată, prin adoptarea Legii nr. 363, care proclama Republica Populară Română şi abroga Constituţia din 1923. La acea şedinţă nu s-a atins cvorumul necesar pentru asemenea decizii, doar 60 de deputaţi fiind prezenţi.
Aşadar, abolirea Monarhiei nu a fost niciodată aprobată de Parlamentul României. Mai mult, modificarea formei de guvernământ ar fi trebuit să fie confirmată de majoritatea populaţiei ţării, printr-un referendum. Aşa cum Regele Carol I fusese adus pe tronul României în urma unui plebiscit la care obţinuse o covârşitoare majoritate favorabilă, tot aşa şi abolirea Monarhiei ar fi trebuit să fie confirmată printr-un referendum. În deceniile care au urmat, nu s-a ţinut cont de faptul că Monarhia nu fusese, de fapt, abolită de drept şi că peste Regatul României nu se putea suprapune altă formă de stat, oricare ar fi fost ea.
În concluzie, din punct de vedere pur juridic, Monarhia nefiind abolită realmente, România este până în ziua de azi un Regat, iar Majestatea Sa Regele Mihai I este Suveranul de drept al acestei ţări.”

Nevoia de curaj şi luciditate

Astfel de atitudini sunt asumate din ce în ce mai des atât individual, cât şi colectiv, prin apeluri şi organizări de evenimente care să conducă la un deznodământ firesc. Mişcările promonarhiste susţin necesitatea restauraţiei şi redefinirea instituţională a României, mai ales în contextul integrării în Uniunea Europeană şi al sincronizării cu numeroasele democraţii consolidate prin aportul caselor regale. Nu este întâmplător că societăţile în care modernitatea şi tradiţia se împletesc armonios, oferind stabilitate democratică şi prosperitate economică, au drept şefi de stat monarhi, lucru de necontestat în spaţiul european din care România face parte şi din punct de vedere instituţional. Familia Regală a României poate oferi stabilitatea, recunoaşterea internaţională şi garanţia unui stat responsabil faţă de cetăţean însă depinde de fiecare român în parte ca opţiunea pentru viitor să capete forma instituţională a monarhiei.

duminică, 26 decembrie 2010

Sfântul Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan - tuturor celor sărbătoriţi, un gând curat şi LA MULŢI ANI!


Greu este astăzi a crede că cineva este gata a muri pentru Hristos. Greu este astăzi a crede că cineva poate într-adevăr să vadă Împăraţia lui Dumnezeu în clipa în care se săvârşeşte din viaţă.


Sfântul Ştefan a putut vedea pe Dumnezeu încă viu fiind şi a fost capabil să moară ucis cu pietre doar pentru că mărturisea pe Hristos împotriva tuturor opreliştilor şi vocilor care spuneau contrariul.

"Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu."

Sfânta Scriptură ne spune că Ştefan este întaiul mucenic al lui Hristos. Uciderea sa cu pietre a reprezentat începutul lungului şir de suferinţe trupeşti la care au fost supuşi creştinii în veacurile ce au urmat.

În Faptele Sfinţilor Apostoli (VI, 1-15; VII) ni se spune despre alegerea lui Ştefan şi a altor 6 diaconi.

"Şi a placut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan,

bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi

pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din

Antiohia." (Faptele Sfintilor Apostoli, VI, 5)
Diaconia este prima treaptă a preoţiei. Iniţial diaconii slujeau la masa credincioşilor pentru ca mai târziu să devină ajutorul preoţilor în biserică.

În capitoulul VII este prezentată pe larg toată seria de acţiuni care duc la uciderea cu pietre – lapidarea – a Sfântului Ştefan.

"Şi scoţându-l afară din cetate, îl bateau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.
Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!

Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit." (Faptele Şfintilor Apostoli, VI, 58-60).
De unde provine prenumele Ştefan? -În greacă Stephanos Στέφανος inseamna "coroană" sau "cunună de lauri".

27 DEC. - TUTUROR CELOR SĂRBĂTORIŢI LE UREZ LA MULŢI ANI! MI SE UMPLE INIMA DE BUCURIE CĂ ÎN RÂNDUL CREŞTINILOR CARE POARTĂ NUMELE ACESTUI SFÂNT SE AFLĂ ŞI FIUL MEU, ŞTEFAN ALEXANDRU !

vineri, 24 decembrie 2010

Mesajul Majestății Sale Regelui Mihai I de Crăciun 2010

Români,


Pentru câteva minute, vă spun bun găsit din liniștea căminului nostru de la Săvârșin. Am trecut cu toții printr-un an greu, cu destule suferințe și nemulțumiri. Dar, în viața multora dintre noi au existat și motive de bucurie și speranță.

Felicit pe cei care au reușit performanțe economice, mai ales micii întreprinzători și companiile mijlocii. Felicit pe tineri și pe profesorii din universități, licee și școli, care au continuat munca lor importantă, în ciuda greutăților. Felicitări celor din agricultură, care au reușit să meargă mai departe, deși rămași fără resurse și încurajare. Felicit funcționarii publici, diplomații, militarii, oamenii de artă, pentru stăruința lor de a-și face datoria, deși puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional.
Sunt mâhnit pentru toate momentele prin care mamele, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă.
România are nevoie de infrastructură și de instituții respectate. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este o piatră de temelie a societății. Universitățile răspund administrativ față de guvernare, dar au nevoie să fie libere din punct de vedere organizatoric și științific.
Regina și cu mine, alături de Familia noastră, am mers în orașele și comunele țării, încurajând profesii, inițiative, organizații și instituții. Am făcut în anul care se încheie multe vizite internaționale, în care am susținut interesele fundamentale ale României.
Suntem cu gândul la militarii români din teatrele de operații. Sunt mândru de sutele de mii de români aflați la lucru în străinătate, pentru o viață mai bună și mai demnă. Ei ajută mult familiile lor și România.
Toate guvernele europene au acum greutăți. Criza economică obligă la măsuri impopulare. Totuși, există multe feluri de a micșora asprimea consecințelor pentru populație. 2011 va fi poate ceva mai bun, dar vor exista dificultăți, drept pentru care țara trebuie să fie protejată.
Sper ca anul viitor să aducă respect și etică în instituții, simț al datoriei și altruism în viața publică. Valorile și competența ar trebui să fie criteriile noastre. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor publice și în regulile lor!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R

Mesaj preluat de pe blogul ASR Principele Radu


Bunul Dumnezeu să ocrotească România şi pe Majestatea Sa Regele! Urări şi gânduri frumoase pentru Familia Regală şi tuturor creştinilor!
Crăciun Fericit!

Mihai Firică

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Cu maestrul Dan Puric - "Despre REGĂSIRE"

Maestrul Dan Puric a avut generozitatea de a-mi acorda un interviu care va fi difuzat luni (20 decembrie 2010), ora 18.00, la Oltenia 3TV Craiova. Despre REGĂSIRE...

Aşa cum m-am angajat în faţa telespectatorilor, încerc să aduc oameni cu adevărat valoroşi în cadrul emisiunii PE MÂINILE CUI ?!, cu care voi dialoga despre subiecte cu adevărat importante.

Regăsirea adevăratei identăţi şi a valorilor generate de Monarhia Românească sunt lucruri despre care Dan Puric vorbeşte pentru toţi cei care mai cred că nu este totul pierdut, că puterea credinţei învinge ticăloşia birtaşilor şi că demnitatea ne poate reda calea de la care am fost forţaţi să ne abatem.

Am realizat interviul chiar în cabina sa de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Trebuie să-i mulţumesc colegului şi prietenului Ionuţ Şerban pentru filmarea extraordinară realizată, reuşind să arate că nu este cu nimic mai prejos decât mânuitori ai camerei de filmat de oriunde. Le mulţumesc şi prietenilor preot Marcel Selişte Răduţ şi Gheorghe Duduială care vor fi alături de mine după difuzarea în premieră a interviului cu maestrul Puric.

Cei care nu pot urmări la TV emisiunea le pot spune că, în curând, voi multiplica în multe exemplare DVD-ul (foto: grafica DVD-ului) conţinînd înregistrarea. În plus, intreviul va fi disponibil şi pe youtube !

Acest interviu vă rog să-l consideraţi un cadou, un zâmbet şi un gând frumos prilejuit şi de Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului Iisus Cristos, pe care vi le dăruiesc împreună cu maestrul Dan Puric.

Mihai Firică

INTERVIUL INTEGRAL PE YOUTUBE

vineri, 10 decembrie 2010

Minciunile lui Ion Iliescu

Ion Iliescu vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 cu o detaşare care nu are cum să nu te pună pe gânduri. Nu fac nicio referire la vârsta sa respectabilă - singurul element care a mai rămas astfel când se face referire la respectivul personaj -, ci la necesara jenă când vine vorba de provocarea unor tragedii în numeroase familii de români.


La Craiova, în cadrul unui simpozion croit parcă tocmai pentru a-l reşapa pe venerabilul bolşevic, acesta a mai adăugat un lucru stupid la avalanşa de declaraţii menite a-i rezerva (iluzie deşartă!) un loc rezonabil în istorie: “(…) unii spun că cică revoluţia s-a terminat la ora 12, când a plecat Nicolae Ceauşescu. Total fals. Păi ăla abia a fost momentul declanşator al Revoluţiei din 1989 (…)” Nimic mai fals decât o astfel de aserţiune pe care nu mă feresc s-o clasific drept minciună ordinară.

Adică, după gândirea reducţionistă a lui Iliescu, protestele de la Timişoara nu fac parte din ceea ce ne-am obişnuit să denumim drept “Revoluţia română”, ci dintr-un scenariu ceauşist, al provocărilor de sorginte externă. Nici protestele bucureştenilor din noaptea de 21 spre 22 decembrie nu fac parte din filmul lui Iliescu, ci au fost simple întâmplări care pot fi consemnate drept secundare. Doar că atunci au fost ucişi foarte mulţi protestatari de către cei împotriva cărora niciun disident bolşevic nu a avut vreo intenţie să se opună. Oare de ce consideră fostul şef al statului că evenimentele revoluţionare încep abia după fuga din clădirea fostului Comitet Central al PCR? Răspunsul arată că “liber-cugetătorul care bate orice record la făcut cruci” se legitimează pe sine abia prin apariţia la TVR Liberă, moment în care Ceauşeştii erau fugăriţi în apropiere de Târgovişte.

Minciunile fostului preşedinte sunt aidoma ţesăturii păianjenului care îşi aşteaptă liniştit prada. Meşteşugite, ticluite îndelung, după metode învăţate în tinereţea moscovită, ticăloşiile debitate nu fac altceva decât să se ridice aidoma unui munte de gunoaie pe mormintele celor ucişi în urmă cu 20 de ani. Să ne întrebăm ce ar fi fost acum Ion Iliescu dacă nu apărea la TVR chiar în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989? El, Silviu Brucan şi Nicolae Militaru au apărut în faţa românilor drept nişte înţelepţi candizi, care luptaseră cu Ceauşescu spre binele românilor, nu-i aşa? Cocoţaţi pe tribuna publică fără niciun drept moral, respectivii au blocat orice posibilitate de a se adresa unui public larg celor care într-adevăr doreau o schimbare radicală.

Chiar în primul discurs la televiziunea publică, Iliescu vorbea de o întinare a idealurilor socialiste. Bietul de el, nici nu-şi dădea seama că scenariul doborârii lui Ceauşescu şi de rotire a cadrelor PCR luase o altă turnură tocmai prin sacrificiul celor care credeau că revolta anticomunistă avea să învingă. Din păcate, scorul era favorabil la pauză, că la final au venit băieţii instruiţi ai lui Iliescu şi au confiscat totul. Chiar şi iluzia că putem să respirăm liber într-o ţară care pare pe veci blestemată prin a fi condusă de comunişti şi de urmaşii lor deghizaţi.

luni, 6 decembrie 2010

Conf. univ. dr. Radu Buziernescu, manager Professional Consulting: “România a căzut atât de jos încât orice pas greşit poate însemna prăbuşirea”


Mihai Firică: Cât de mult consideraţi că a afectat criza zona Olteniei şi în special Craiova?
Radu Buziernescu: Cu excepţia Chinei şi a altor câteva ţări, criza a afectat toate statele lumii, pe unele mai mult, pe altele care au luat măsuri corecte anticriză, mai puţin. Din păcate România a fost grav afectată, iar zona Olteniei şi oraşul nostru au resimţit din plin efectele crizei economice şi financiare. În Craiova, în ultimii doi ani, sute de firme au fost radiate, alte sute au intrat în faliment sau reorganizare judiciară, mii de oameni şi-au pierdut locul de muncă, iar nivelul de trai a scăzut simţitor.

M.F.: În ce proporţie au fost utilizate resursele locale şi regionale pentru atenuarea efectelor recesiunii economice?
R.B.: Resursele locale şi regionale au un rol mai puţin important în atenuarea efectelor unei recesiuni economice. Cel mai important rol ar trebui să îl aibă statul, care prin măsurile luate de guvern ar trebui să reducă efectele crizei. Din păcate însă, la noi, guvernul în loc să ia măsuri urgente de revigorare a economiei şi de încurajare a investiţiilor, a preferat cea mai simplistă măsură, şi anume de a creşte TVA-ul de la 19% la 24% şi de a înăsprire a fiscalităţii. Pe termen scurt măsura şi-a atins scopul, majorarea TVA şi a accizelor au fost principalele motoare ale creşterii veniturilor statului pe ultimele trei luni, în timp ce încasările din impozitul pe profit şi venit au scăzut simţitor; însă, o economie sănătoasă se bazează pe venituri din profituri şi muncă şi mai puţin din consum, care poate fi dereglat în cazul unei crize. Majorarea TVA-ului a dus imediat la creşterea galopantă a inflaţiei spre 8% şi la o majorare inevitabilă a preţurilor.

O măsură elementară, pe care ar fi trebuit să o ia guvernul pentru a da un imbold revenirii economiei, era să reducă arieratele până la eliminare, să ramburseze datoriile de trei miliarde de euro către mediul de afaceri si să injecteze în acest mod bani pe piaţă. (să nu uităm că statul s-a împrumutat de 20 miliarde de euro din care cea mai mare parte i-a aruncat pe salarii şi dobânzi). O astfel de măsură ar fi dezgheţat imediat economia şi ar fi rezolvat şi problema credibilităţii faţă de investitorii străini care au de recuperat bani din România.

În astfel de momente de criză guvernul ar trebui să ia măsuri urgente pentru creşterea ratei de absorbţie a fondurilor de coeziune care este doar de 10%, practic, suntem singurul stat din UE, care a aderat după anul 2004, aflat în poziţia de plătitor net, cu un sold negativ de 500 milioane euro în perioada 2007-2009. Din păcate, la noi, statul nu asigură nici măcar finanţarea minimă necesară absorbţiei fondurilor europene.

Revenind la întrebarea dumneavoastră privind utilizarea resurselor locale şi regionale în atenuarea efectelor crizei, trebuie notat totuşi că, atât Consiliul Judeţean Dolj, cât şi Primăria Craiova, în plină criză au făcut eforturi deosebite şi au atras numeroase fonduri băneşti în derularea unor investiţii importante pentru zonă. Consiliul Judeţean Dolj a modernizat drumuri judeţene, spitale, dispensare, instituţii de cultură, la fel ca şi Primăria Craiova care a atras numeroase investiţii de zeci de milioane de euro  pentru oraş.

M.F.: Cum credeţi că va arăta România (şi, implicit, Oltenia) după depăşirea crizei?
R.B.: Deşi cea mai mare parte din statele UE dau semne evidente de ieşire din criza şi de o uşoară creştere economică, Germania deja a declarat oficial ieşirea din criză, ţara noastră se confruntă cu serioase probleme economice, financiare, sociale şi din păcate politice.
România a căzut atât de jos încât orice pas greşit pe care îl mai face poate însemna prăbuşirea. Singura ei şansă este să se ridice prin măsuri urgente de revigorare a economiei şi de sprijinire a mediului de afaceri. Deja din vara acestui an, am observat la o bună parte din firmele din zonă, care au activitate în anumite domenii o oprire din cădere şi chiar o uşoară creştere. Din păcate, lipsa măsurilor adecvate anticriză, eternele lupte politice şi venirea iernii frânează optimismul oamenilor de afaceri care trebuie să ia masuri dure şi să muncească dublu în această perioadă ca să reziste. Sper ca după criză, din vara anului viitor să avem un mediu de afaceri mai sănătos şi mai curat, cu firme întărite şi călite. Sper ca din aceasta criza să fi învăţat toţi din propriile greşeli: şi statul şi băncile, şi mediul de afaceri şi populaţia.

M.F.: Care vor fi modificările majore, produse de criză, în domeniul pe care-l reprezentaţi?
R.B.: Domeniul în care activez eu este fiscalitatea. Dacă până acum fiscalitatea din ţara noastră era lipsită de predictibilitate, legislaţia fiscală este haotică, criza a bulversat-o şi mai mult, astfel încât investitorii autohtoni dar mai ales cei străini, sunt derutaţi complet. Legile sunt schimbate de la un an la altul, impozitele se modifică şi de mai multe ori pe an, birocraţia şi corupţia proliferează. România a ajuns una dintre ţările cu o fiscalitate excesivă, cu un TVA de 24%, aproape de maximul admis, cu contribuţii sociale exorbitante de 44%, accize ridicate în devans şi taxe locale mari. Pentru un mediu de afaceri sănătos care să urnească economia este nevoie de impozite moderate, de legi clare, coerente şi stabile, de un aparat fiscal exemplar.

( Interview )

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Bruxelles in 10 imagini

Bruxelles este aidoma unei cutii cu figurine de ciocolată, aşezată sub un brad împodobit cu simplitatea necesară bunului gust, dăruită oricărui oaspete sau locuitor al său. Dantelăria albă, aşezată peste oraş de câteva zile de ninsoare, a făcut ca Bruxelles să arate parcă şi mai mult că rafinamentul se dobândeşte în mulţi ani de educaţie, muncă şi înţeleaptă cârmuire. În 10 imagini, am încercat să vă împărtăşesc bucuria celui care descoperă că basmele copilăriei pot fi retrăite!










vineri, 26 noiembrie 2010

Ioana Avădani: “A uita că jurnalismul se practică în interes public este a-i nega esenţa”


Mihai Firică: Care sunt cele mai grave pericole care ameninţă jurnalismul din România?

Ioana Avădani, director executiv Centrul pentru Jurnalism Independent: Cel mai grav pericol - acum şi din totdeauna - este pierderea “busolei”, a setului de standarde care fac din jurnalism o meserie privilegiată, care se bucură de protecţie constituţională. A uita că jurnalismul se practică în interes public este a-i nega esenţa. Şi mă tem că interesul public (care este altceva decât curiozitatea publicului) este din ce în ce mai puţin prezent în jurnalismul care se practică în România de azi. Respectul faţă de interesul public ca principiu fundamental al mass-media nu este doar apanajul jurnaliştilor, ci ar trebui să fie şi valoarea fundamentală a patronilor şi managerilor de presă.

M. F.: Cum explici perseverenţa unor politicieni de a încerca să reglementeze mass media?

I. O.: Se amestecă în această perseverenţă mai mulţi factori: reflexul de a rezolva orice (inclusiv proastele experienţe personale cu presa) prin lege, dorinţa de a controla (inerentă clasei politice de la noi şi din lume), un anumit histrionism (mai facem un proiect de lege, mai ieşim în faţa camerelor…) Dar ar fi profund dăunător şi necinstit să nu recunoaştem că o parte dintre aceste iniţiative dau glas unor frustrări cauzate (chiar la nivelul publicului) de calitatea din ce în ce mai precară a jurnalismului nostru. Dacă jurnaliştii din România nu vor găsi resursele de a se auto-reglementa în mod eficient şi cuprinzător, mai devreme sau mai târziu unele dintre aceste iniţiative vor avea succes – şi ne vom trezi cu ceea ce am încercat (şi am reuşit) să evităm în ultimii 20 de ani: o lege a presei, prin care politicienii să le spună jurnaliştilor cum să-şi facă meseria.

M. F.: Sunt opinii care converg către efectele pozitive ale crizei - dacă tot trebuie să nu ne dezicem de optimismul românesc - care prevăd o selecţie profesională în rândul jurnaliştilor, supravieţuind doar cei cu adevărat veritabili. Este un optimism fără fundament?

I. O.: Este o posibilitate teoretică. Doar că ea face abstracţie de faptul că nici în interiorul industriei mass-media lucrurile nu merg exact ca la carte. Nu performanţa jurnalistică este criteriul de departajare în redacţii – uneori funcţionează în egală măsură criterii de “compatibilitate” sau de natură socială (care sunt uşor de înţeles, mai ales în astfel de perioade). Ar fi naiv să credem că vor pleca cei slabi şi vor rămâne cei mai buni şi mai puternici. Ca şi în natură, vor rămâne cei mai adaptabili – ceea ce nu este, neapărat, cel mai bun lucru din punctul de vedere al standardelor profesionale.

Şi iată cum mă dezic de optimismul naţional…

M. F.: Numeroşi români s-au stabilit în ţări europene, formând comunităţi importante, care au nevoie de acces la informaţie. Cum credeţi că se vor integra mass media româneşti pe o piaţă europeană în plină recesiune?

I. O.: Nu cred că putem vorbi de integrare pe piaţa europeană. Piaţa de mass media este eminamente “naţională”, dacă nu cumva chiar locală, datorită specificităţilor sociale, culturale şi de limbă. Vorbim acum de hiper-localism, ca strategie de supravieţuire a presei într-o piaţă în care tehnologiile digitale permit fiecărui utilizator compunerea unui meniu mediatic foarte personalizat. Pe cât de îngustă este “piaţa”, pe atât de globală este circulaţia informaţiei şi a produselor mediatice. Practic, cu o conexiune la internet nici nu mai contează unde anume în lume eşti – eşti peste tot, dacă asta vrei.

Produsele media adresate comunităţilor de peste graniţe au apărut şi vor continua să se dezvolte atâta timp cât îşi vor îndeplini funcţia lor de bază: vor servi interesul comunităţii cărora le sunt destinate. Un ziar pentru românii din Spania nu va intra în competiţie cu piaţa spaniolă de publicaţii, ci va oferi un serviciu unui public “de nişă” nevizat de presa spaniolă. Va supravieţui şi va creşte atâta timp cât publicul va găsi valoare în acest serviciu şi va decide că merită să plătească pentru el.

M. F.: Ar fi oportună intervenţia statului pentru a sprijini presa în actuala conjunctură economică?

I. O.: Este o întrebare la care e greu să răspunzi cu da sau nu. Tocmai vorbeam mai sus de “selecţia naturală”- o astfel de intervenţie ar anula efectele acestei selecţii şi ar minimaliza rolul “igienic” pe care orice astfel de criză ar trebui să-l aibă. Pe de altă parte, într-o societate în care nu regulile pieţei sunt întotdeauna cele care dictează (avem influenţe de altă natură – politice, de grup, etc. ) ceea ce pare a fi “piaţă” poate ascunde o interferenţă politică.

Nu cred că statul trebuie să sprijine presa, ci funcţia pe care aceasta o îndeplineşte – libera informare a publicului, astfel încât acesta să îşi poată forma liber opiniile. Statul mai trebuie să protejeze pluralismul vocilor şi opiniilor, un set de valori fundamentale pe care le vrea păstrate indiferent de cât de aspre sunt condiţiile economice…

În orice caz, orice astfel de ajutor trebuie să fie dublat de cerinţe serioase de transparenţă şi responsabilitate – şi poate aceasta ar fi ocazia pentru a cere presei din România să-şi (re)asume serios rolul de câine de pază al democraţiei.
(Interview)

miercuri, 17 noiembrie 2010

Ponta - o combinaţie stranie de băieţandru obraznic şi bătrânel şugubăţ ; Antonescu - un soi de Rică Venturiano tomnatic...

Într-un comentariu despre posibila alternativă oferită de opoziţia parlamentară, Andrei Pleşu nu lasă loc de speranţe. Citez la greu pentru a nu fi obligat să redau plasticitatea (şi elasticitatea) opiniilor. Evident, înclin să-i dau dreptate lui Pleşu...

[...] Victor Ponta e încântat de ironia lui fină, de replica lui tăioasă, de surâsul lui distrugător. Şi-a construit, din mai nimic, un rol de dur şmecher, campion la categoria „pană". I-a reuşit o combinaţie stranie de băieţandru obraznic şi bătrânel şugubăţ. Numit prea devreme într-o poziţie de prim-plan, a făcut rapid sindromul plutonierului care, avansat căpitan, se crede general. Poate e, la bază, „băiat bun". Poate are intenţii onorabile. Dar suferă de o prematură dilataţie a eului şi de o ambiţie atât de transparentă, încât nu poate fi luat în serios. Şi e destul să-l vezi jucându-se de-a Che Guevara sau să-l auzi decretând când trebuie declarat doliu naţional şi cum trebuie să arate televiziunea naţională, ca să simţi răsărind, printre tuleiele sale benigne, un mic dictator de grădină.

Crin Antonescu e şi el, în mod vădit, bucuros să fie contemporan cu el însuşi. Părea un om cumsecade şi cordial şi s-a trezit sufocat de hormoni. Se încruntă ameninţător, zâmbeşte subversiv, contemplă îngrijorat „viitorele" naţiunii. A prins gustul tiradelor gascone şi al unei „independenţe" pline de pupături şi divorţuri imprevizibile. Dacă Ponta e un soi de Caţavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rică Venturiano tomnatic. Nu sunt nici zmei, nici feţi-frumoşi. Joacă la preţuri mici, sperând să câştige pe greşeala adversarului. Dacă asta e tot ce poate Opoziţia, suntem pierduţi.
ANDREI PLEŞU (Adevărul, 16.11.2010)

marți, 16 noiembrie 2010

Să-l împuşcăm pe Caiac a doua oară?

Un asasinat a fost comis într-o cafenea din Piatra-Neamţ. Oraşul păstorit de celebrul Pinalty a ajuns pe prima pagină a ziarelor şi furnizează primul titlu în jurnalele TV. Nu-i rău pentru nişte oameni blajini, cum sunt moldovenii din acel orăşel în care totul parcă îmbie la reverie şi cumpătare, nu-i aşa? Doritorii de spectacol au, după atât scandal politic, parte şi de sânge. Şablonarzii din mass-media bucureştene au titrat cu litere de-o şchioapă că ucigaşul a fost prins urmărind fiecare mişcare în teren a anchetatorilor. Evident, n-au uitat să amintească de “alte evenimente similare”, petrecute în alte oraşe din ţară, însă imaginile de arhivă, deloc surprinzător, au fost doar cele de la uciderea interlopului Caiac. Uite cum sunt împuşcaţi doi oameni la Piatra-Neamţ, dintre care unul mortal, iar Craiova - “Sicilia României” - ajunge iar principal subiect de discuţie pentru limbuţii de serviciu de prin studiourile TV…

Aveam senzaţia că “jurnalizdii” iluminaţi de pe malul Dâmboviţei regretau amarnic ratarea unei ocazii excepţionale de a repeta acele fraze năucitoare prin care Craiova era scufundată în rahat, spălată rapid cu jeturi de scuipat, apoi iar aruncată în hârdău. Au apelat oricum la rezerva cu şabloane, cazul Caiac fiind un fel de bornă în şirul răfuielilor sângeroase dintre interlopi. Am serioase îndoieli că o statistică ar arăta că oltenii sunt cei mai sângeroşi dintre români sau că în Bănie au avut loc mai multe crime decât, să spunem la întâmplare, Braşov, Constanţa sau Timişoara. Ca să fim primii ar fi trebui să-l împuşcăm pe Caiac de mai multe ori! Aţi văzut de curând nişte băieţi cu bâtele în stradă, blocând un drum naţional, scenă urmată de descinderea “mascaţilor”? Ei bine, nici respectiva scenă de luptă n-a fost filmată în Craiova, ci pe lângă Bucureşti, în una dintre acele comune în care rromii tind deja să devină majoritari… Mă tem că se poate spune mai degrabă că România întreagă a devenit un tărâm al nelegiuiţilor violenţi, şi nu doar un oraş sau două care excelează prin poftele sanguinare ale infractorilor periculoşi.

Pericolul aplicării unor sintagme colorate, eficiente când vine vorba de a capta atenţia unui public din ce în ce mai puţin dispus să respingă informaţia trunchiată, este cât se poate de evident. A reduce Craiova la stadiul de poligon în care pistolarii fac legea, descărcându-şi la întâmplare armele în bieţii cetăţeni, este tot de adevărat ca şi cum ai spune că Iliescu crede în Dumnezeu sau că Băsescu pune în paharul cu whisky mai mult de două cuburi de gheaţă. Din nefericire, lucruri mai puţin spectaculoase, care nu-i interesează pe editorii jurnalelor de ştiri, se petrec de ani buni în Cetatea Banilor murdari şi ai justiţiei de castă. Dar cine să mai aibă timp de documentarea unor materiale despre jafuri prin “privatizare”, măsluiri de dosare în instanţă sau trucarea licitaţiilor prin care se absorb fonduri europene când sângele şi şabloanele năclăiesc ecranele televizoarelor şi imaginaţia ştirbă a câtorva băieţi blazaţi din mass-media bucureştene?

luni, 15 noiembrie 2010

Istoria exilului românesc - Regele Mihai I

[...] Cea de-a doua domnie a regelui M. începe la 6 sep. 1940, în condiţiile în care întreaga putere este transferată de Carol II generalului Ion Antonescu, şi continuă după cel de-al Doilea Război Mondial, sub ocupaţie sovietică. Regele află despre declanşarea războiului împotriva URSS (22 iun. 1941) ascultînd postul de radio BBC. „Eram absolut potrivnic ideii de a vedea România alăturîndu-se forţelor Axei. De asemenea, eram împotriva declarării războiului contra ruşilor. Dar consideram totuşi justificată voinţa românească de a recupera Basarabia ocupată de sovietici şi care era parte integrantă din ţara noastră."


Stabileşte contacte cu liderii unor partide politice care se opun continuării războiului dincolo de graniţa de est a Basarabiei. În apr.-mai 1944, îi însărcinează pe Constantin Vişoianu şi pe Barbu Ştirbei să negocieze la Cairo o pace separată între România şi Aliaţi. „Grupul nostru de conjuraţi se întîlnea la început o dată pe lună, apoi de două ori pe lună. După căderea nopţii, eu trimiteam pe cineva să îi aducă pe participanţi într-un automobil banal. Ei pătrundeau în casă printr-o uşă ascunsă, în spatele Palatului, uşa care conducea direct la apartamentele mele. Secretarul meu [Mircea Ionniţiu] asista la discuţia care dura, în general, două sau trei ore. Cîte o dată, mama mea ni se alătura. Aveam cu toţii acelaşi obiectiv: să ieşim cu orice preţ din război." Înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducerea statului este fixată pentru 26 aug. 1944. La 23 aug. 1944, după ce trupele sovietice au străpuns frontul de nord-est din Moldova şi ger. şi-au retras diviziile de blindate (7 divizii, cf. Ilie Şteflea; 8 divizii, cf. Constantin Pantazi) pentru a le trimite în Polonia, regele M. preia iniţiativa, decide arestarea lui Ion Antonescu (după refuzul acestuia de a încheia un armistiţiu) şi ieşirea României din războiul împotriva Aliaţilor. În seara aceleiaşi zile, Ion Antonescu este preluat de o echipă condusă de Emil Bodnăraş, care îl va transporta ulterior în URSS.

Alături de chestiunea Fondului Naţional Român şi de atitudinea faţă de politica externă a lui Nicolae Ceauşescu, evenimentele de la 23 aug. 1944 au reprezentat, după 1945, unul dintre principalele motive de dispută ale românilor din exil. Printre adversarii regelui M. şi ai actului de la 23 aug. 1944 s-au numărat Pamfil Şeicaru şi o parte din legionari. În art. „Majestatea Sa Trădarea", din rev. "Carpaţii", nr. 23, 1980, pp. 19–21, Traian Popescu afirmă următoarele: „Ca şi tatăl lui, Carol al II-lea, a fost în continuare călău şi vânzător al Neamului Românesc. / Citiţi cu atenţie reportajul romanţat reprodus din Magazinul francez Cavalcade, Nr. 93 din 15 Ianuarie 1948 şi veţi descoperi uluiţi că — EL PERSONAL — fără a se mai sfătui cu şefii aşaziselor partide istorice, cu care conspirase tot timpul răsboiului anti bolşevic, împotriva efortului de supravieţuire al Neamului, a decretat, la ordinele Moscovei transmise prin amanta lui comunistă Dolly Chrissoléghos [Chrissoghelos] «Dodo» şi aduse de Bodnăraş, pe care îl ascunsese în Palatul Regal, încetarea focului şi aruncarea Ţării în drama dela 23 August 1944."

În ian. 1945 Regele Mihai I îi adresează preşedintelui Roosevelt un memoriu prin care solicită aplicarea corectă a armistiţiului încheiat de România cu URSS la 12 sep. 1944. Ca urmare a presiunilor exercitate asupra sa de A.I. Vîşinski, ministru adjunct al Afacerilor externe, fost procuror general al USSS, şi de mareşalul Rodion Malinovski, comandantul Frontului II ucrainean, sosit la Bucureşti, regele îl desemnează, la 6 mar. 1945, pe dr. Petru Groza pentru a forma un guvern controlat de comunişti. Regele M. e decorat la 6 iul. 1945 de Sovietul Suprem al URSS cu ordinul Victoria, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, pe care au mai primit-o Roosevelt, Churchill, de Gaulle, generalii Montgomery şi Eisenhower, şi mareşalul Tito. Decoraţia îi este înmînată la Bucureşti, la 20 iul. 1945, de către mareşalul Tolbuhin. În aug. 1945, după ce preşedintele SUA, Harry S. Truman, declară că nu va semna un tratat de pace cu România decît dacă aceasta va avea un guvern democratic, regele M. îi cere lui Petru Groza să demisioneze. În faţa refuzului acestuia, declanşează „greva regală", se retrage la Sinaia şi încetează să mai semneze decretele guvernului.

La 8 noi. 1945, de ziua onomastică a regelui, au loc mari manifestaţii de simpatie la Bucureşti, soldate cu ciocniri între demonstranţii anticomunişti şi comunişti, şi cu morţi, răniţi şi numeroase arestări din rîndurile anticomuniştilor. În ian. 1946, ca urmare a unei remanieri superficiale a guvernului Petru Groza prin includerea a doi miniştri fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal, regele este silit să înceteze greva. Preşedintele Truman îi transmite cel mai important ordin militar american, Legion of Merit, în grad de Chief Commander (acordat la 20 mar. 1946). Decoraţia i-a fost înmînată regelui la Bucureşti, în ziua de 10 mai 1947, de către o delegaţie americană. În noi. 1946, alegerile generale din România sînt falsificate în favoarea comuniştilor. Potrivit informaţiilor oferite de Ivor Porter în vol. Michael of Romania (2005), în iarna anului 1946 s-ar fi înregistrat o tentativă de a-l asasina pe rege. La 12 noi. 1947, regele M. pleacă la Londra, la nunta principesei Elisabeta, viitoarea regină a Angliei. Aici o cunoaşte pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, fiica prinţesei Margareta a Danemarcei, cu care se căsătoreşte la 10 iun. 1948, la Atena, în rit ortodox. [...]

[...] La 30 dec. 1947, după întoarcerea sa în România, Regele Mihai este silit de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al P.C.R., să semneze o declaraţie de abdicare şi să părăsească ţara. „A fost de-a dreptul şantaj [...] aveam telefoanele tăiate, santinelele arestate şi schimbate cu cei de la «Tudor Vladimirescu». Un al doilea cerc în jurul casei, cu artilerie. Şi Groza, cu pistolul în buzunar" (interviu cu Gabriela Adameşteanu în rev. „22", nr. 38, 27 sep. 1991). Cf. informaţiilor oferite de Ion Mihai Pacepa, „dacă Regele ar fi refuzat să abdice el urma să fie imediat «demascat» ca spion, pe baza unor «probe» pregătite de unitatea SMERŞ [Smert spionam] pentru România şi reprezentanţa INU [Inostrannoie Upravleniie] din Bucureşti, condusă de colonelul Dmitri Fedicikin" („Cartea neagră a Securităţii", vol. 1, 1999).

În după-amiaza zilei de 30 dec., regele M. se întoarce la Sinaia şi se pregăteşte să plece din România. „Timp de trei zile, am stat în casa de sus, să ne facem bagajele. Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947 [rezultat din administrarea Domeniilor Coroanei, aflate în proprietatea statului] : acesta reprezenta aproximativ patru milioane de franci elveţieni. Comuniştii au răspuns că tezaurul Băncii Naţionale era gol. Ne-au acordat suma de două sute optzeci de mii de franci elveţieni şi cincizeci de mii de dolari. [...] În ultima zi, m-am mai uitat o dată prin toate dulapurile pentru a mă asigura că nu mai erau obiecte-amintiri pe care le-aş fi putut lua cu mine. Dar pînă la urmă, nu am putut lua decît lucruri strict personale: îmbrăcăminte, aparate de fotografiat etc. Eram foarte supravegheaţi. Comuniştii au mers pînă la a ne scotoci bagajele!" Jacques M. Vergotti, ofiţerul de ordonanţă al regelui M., notează în amintirile sale: „Datorită durităţii supravegherii poliţieneşti, executată de comisarii lui Bodnăraş, Dej şi Groza, familia regală nu a putut lua la plecarea din ţară nici măcar o batistă sau o scrumieră în plus de ce era menţionat în inventarul a cărui copie o mai păstrez şi azi, scris pe hîrtiile cu antet ale Castelului Foişor, inventar rezumat strict la lenjerie, haine şi câteva obiecte de folosinţă personală."

În gara Sinaia, „unul din controlori zăreşte o servietă de piele pe care Regele o ţinea în braţe. «Ce aveţi acolo?» spuse omul [...]. Atunci regele deschise încet geanta şi, cu un gest lent, religios, a desfăşurat steagul românesc" (Elisabeta Soutzou). La 2 ian. 1948, regele M. pleacă de la Sinaia cu un tren pus la dispoziţie de guvernul RPR şi comandat pînă la Viena de Alexandru Nicolski. „Trenul a fost format la Bucureşti, unde s-a îmbarcat o parte din suită. Poliţia economică a inspectat în detaliu fiecare bagaj, iar unele persoane au fost supuse la examen corporal pentru a descoperi bijuterii sau devize ascunse. Pînă şi fructele ce se aflau pe masa din compartimentul destinat reginei Elena au fost tăiate în două, din acelaşi motiv. [...] Pentru a împiedica manifestaţii de simpatie şi de solidaritate, regimul nu a anunţat ora plecării sau ruta şi a fixat orarul astfel ca voiajul prin Transilvania să aibă loc în cursul nopţii. [...] Cînd am sosit la Curtici, ultima staţie pe teritoriul român, ni s-au înmînat documentele de călătorie" (Mircea Ionniţiu). Paşapoartele celor expulzaţi poartă menţiunea „fără drept de întoarcere" (Mircea Ionniţiu).

„Era, fără îndoială, un sfîrşit nemeritat de domnie; Regele Mihai fusese un rege bun, precum bunicul său, Ferdinand. Modest şi democrat, cu simţul datoriei faţă de ţară, care lipsise tatălui său, ar fi putut să ajungă un rege mare, asemeni lui Carol I. A avut însă parte de vremuri tulburi pe care nici un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut înrîuri" (Vlad Georgescu). După proclamarea RPR, la 30 dec. 1947, în ţară este declanşat un proces sistematic de minimalizare sau de ignorare a contribuţiilor monarhiei constituţionale la edificarea României moderne (de la războiul pentru independenţă din 1877–1878 pînă la evenimentele de la 23 aug. 1944, asumate în întregime de comunişti), concomitent cu supralicitarea unor tendinţe antidinastice din istoria sau din literatura română. [...]

Fragment din "Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989" de Florin Manolescu, ediţia a doua, Editura Compania, 2010

miercuri, 10 noiembrie 2010

Interviu cu ASR Radu la "Teologia Cuvântului"

Prietenul Marcel Selişte-Răduţ a realizat, pentru emisiunea "Teologia Cuvântului" de la Radio Oltenia Craiova, un excelent interviu cu Alteţa Sa Regală Principele Radu al României. Vă recomand acest interviu, prima parte fiind deja disponibililă pe blogul Vallahia Nova.

luni, 8 noiembrie 2010

Urări de Sf. Mihail şi Gavriil


Sfânta Sărbătoare creştină a pomenirii arhanghelilor Mihail şi Gavriil îmi umple inima de bucurie şi mulţumesc Bunului Dumnezeu că a fost îngăduitor ca, pentru încă un an, să urez

Mulţi ani cu sănătate Majestăţii Sale Regelui Mihai al României!

Tuturor celor sărbătoriţi astăzi le adresez urările de sănătate, noroc, împlinire şi pace. Un buchet de flori si un noian de gânduri frumoase!

LA MULŢI ANI!


În Noiembrie, în ziua a opta, pomenirea Soborului mai-marilor Arhistrategi (arhangheli) Mihail şi Gavriil (şi Rafail), şi al tuturor cereştilor puteri celor fără de trup.

La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.

Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" şi lăudându-se că "voi fi asemenea cu Cel înalt", a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul ("Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând"). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: "Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.

Pentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: "Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit". Acesta a cufundat de tot şi râurile ce se revărsaseră de păgâni asupra aghesmei şi a locaşului de închinare. Se află şi altele multe ce se spun despre el în Sfânta Scriptură.
Pentru aceasta şi noi, având pe acesta ajutor şi păzitor vieţii noastre, prăznuim astăzi preacinstitul lui praznic. Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail, prăznuim astăzi şi pe prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil. Pentru că şi acesta multe faceri de bine a făcut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. Căci în proorocia lui Daniil se pomeneşte însuşi numele lui, când tâlcuieşte Daniil visul ce a văzut pentru împăraţii mezilor şi ai perşilor şi ai elinilor: "Gavriile, zice, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înţeleagă vedenia" (Daniil. 8, 16). Şi iarăşi acelaşi Gavriil a arătat aceluiaşi Daniil că după şaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci şi şapte de ani, are să vină Hristos. "Şi iată, zice Gavriil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi celelalte" (Daniil 9, 21). Acesta este cel care a binevestit femeii lui Manoe că are să nască pe Samson. Acesta este cel care a binevestit lui Ioachim şi Annei că au să nască pe Doamna şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea.



Iar în Legea Nouă, acesta a binevestit lui Zaharia, stând de-a dreapta altarului tămâierii, că va naşte pe marele Ioan înaintemergătorul. Acesta a hrănit şi pe pururea Fecioara Maria doisprezece ani înăuntru în Sfintele Sfintelor cu hrană cerească. Acesta însuşi, şi cine se îndoieşte? a binevestit Născătoarei de Dumnezeu că va naşte de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta s-a arătat lui Iosif în vis, precum zic mulţi, şi i-a zis să nu se teamă, ci să ia pe Mariam, femeia sa, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Acesta s-a arătat şi pastorilor şi le-a binevestit, că S-a născut Hristos Mântuitorul lumii. Acesta şi în vis a zis lui Iosif să ia pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt. Şi iarăşi acesta însuşi i-a zis să se întoarcă în pământul lui Israel. Mulţi însă din sfinţiţii învăţători şi din scriitorii de cântări socotesc că dumnezeiescul Gavriil a fost şi îngerul cel îmbrăcat în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului lui Iisus, Dătătorului de viaţă, şi a şezut deasupra ei. Şi el a fost cel care a binevestit mironosiţelor învierea Domnului. Şi ca să spunem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din început până în sfârşit.
Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi cheamă harul şi ajutorul lui, rugându-i ca prin ajutorul şi rugăciunile lor, şi în veacul de acum să aflăm scăpare de rele, şi în cel ce va să fie să ne învrednicim de bucuria cerească şi de împărăţie. (calendar-ortodox)

miercuri, 3 noiembrie 2010

Legea educaţiei, declarată neconstituţională. Moţiunea a rămas fără obiect...

Curtea Constituţională a decis că asumarea răspunderii Guvernului pe Legea Educaţiei este neconstituţională. Curtea spune că există un conflict de constituţionalitate între Parlament şi Executiv deoarece Guvernul şi-a asumat raspunderea pe o lege care era deja în dezbatere parlamentară, mai exact în Senatul României. În acest caz, moţiunea de cenzură depusă de opoziţie a rămas fără obiect...

Chici, ce ar trebui să facă Guvernul Boc după această nouă înfrângere?

marți, 26 octombrie 2010

Degetul ridicat, simbolul naţional?

Moţiunea de cenzură a opoziţiei are puţine şanse de reuşită. Indiferent de numărul sindicaliştilor chemaţi/aduşi să protesteze chiar în ziua votului asupra moţiunii, contează doar numărul celor care introduc bilele în urnă. Evident, actuala componenţă a Parlamentului României şi-a epuizat deja orice resursă de credibilitate. Puterea şi opoziţia nu reprezintă decât proiecţia neputinţei de a construi, ceea ce se încearcă nefiind decât un jalnic spectacol. Hârjoneala parlamentarilor şi regrupările succesive, în funcţie de indicaţiile primite de la partid, sunt singurele momente când viaţa în forul legislativ pare animată. În rest, o somnolenţă generală şi o durere în spate străbat ecranele televizoarelor, pentru a ajunge la cei care şi-au dat votul de parcă ar fi tras apa.

De ce noua moţiune de cenzură este sortită eşecului? Să fi primit Boc puteri magice de la Aliodor Frâncu, celebrul deţinător al flăcării violet şi al forţelor determinante în orice situaţie politică extremă? Mă tem că explicaţiile sunt mult mai simple. Liderii partidului (folosesc pluralul, dar se înţelege că directiva a venit de la Palatul Cotroceni…) au decis ca toţi parlamentarii PDL să nu voteze. Pur şi simplu, nu vor fi surprize. Parlamentarii PDL sunt blocaţi în a-şi exprima un eventual vot negativ. Dacă ar fi fost lăsaţi să se joace cu bilele, aşa cum s-a mai întâmplat, s-ar fi putut alege opoziţia cu destule voturi de la câţiva “neatenţi” sau chiar de la unii rebeli.

Mai mult decât atât, reprezentanţii minorităţilor nu vor fi în sală în momentul votului. Să aşteptăm surprize de la UNPR sau de la UDMR? Ar fi chiar ridicol ca Ponta sau Antonescu să se aştepte tocmai de la aceştia să răstoarne căruţa guvernării. Mai mult ca sigur că şi parlamentarii acestor două partide vor fi chemaţi la o ţigară pe hol, tocmai când se va vota… Aşadar, dacă facem un calcul simplu, nu se strâng voturile pentru dărâmarea Guvernului Boc 5 nici dacă sindicaliştii din stradă ar trâmbiţa de s-ar sparge geamurile de la Palatul Parlamentului. Cum tabloul descrie o situaţie clară de democraţie suspendată, la ce fel de dezbatere ne putem aştepta?

Strategia opoziţiei este la fel de stupidă, şefii de grup având misiunea de a număra voturile propriilor parlamentari, obligaţi să voteze “la vedere”. Aşadar, nici aici democraţia nu face doi bani, prioritară rămânând “democraţia de partid”, cea care spune că orice părere personală este înăbuşită de interesul partidului. Ruşinos, însă ambele tabere au ajuns să voteze în funcţie de degetul ridicat al şefului de grup. Sus degetul, jos degetul, un joc ridicol, în care spectatorul rămâne la final cu buza umflată şi cu buzunarele goale.

UPDATE: Motiunea a fost respinsă, fiind votată doar de 219 parlamentari (numărul necesar era de 236). Evident, iar am avut dreptate...

luni, 25 octombrie 2010

La mulţi ani, Majestate!

ASTĂZI, REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI ÎMPLINEŞTE 89 DE ANI  / Fostul Suveran al României este ultimul supravieţuitor dintre conducătorii de stat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial


Una dintre figurile marcante ale istoriei României este sărbătorită astăzi: Majestatea Sa Regele Mihai I al României s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. Fiu legitim al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei-mamă Elena, Majestatea Sa Regele Mihai a avut parte de numeroase momente de încercare într-o viaţă pe cât de zbuciumată, pe atât de frumos trăită.



Ajuns la o vârstă care-i oferă dreptul să se considere intrat printre figurile legendare neamului românesc, Majestatea Sa oferă un exemplu pentru ceea ce înseamnă un om de stat, un conducător inspirat în vremuri tulburi, un tată minunat şi un lider respectat deopotrivă de adversarii săi şi, mai ales, de cei pe care nicio-dată nu i-a uitat de-a lungul exilului în care a fost obligat să trăiască, adică de români. Faptul că, după 1989, Regelui i s-a refuzat revenirea pe Tron şi, mai mult decât atât, i s-a blocat chiar şi revenirea în ţară, este un nou accident care a privat România de reintrarea în familia ţărilor europene moderne şi orientate spre dezvoltarea constantă şi armonioasă.

Un rege-copil care a făcut istorie

Prima domnie a MS Regelui Mihai I a început în 1927, după moartea bunicului Său, Regele Ferdinand I, cel care a rămas în istoria şi în inimile tuturor românilor drept Cel Loial sau Întregitorul. Regele-copil a fost tutelat de o Regenţă condusă de unchiul Său, Principele Nicolae al României. Conform informaţiilor oficiale oferite cu generozitate de Familia Regală, într-o succesiune de evenimente pe care doar le amintim, trebuie să ne reamintim că, după venirea pe Tron a Regelui Carol al II-lea, în iunie 1930, şi după plecarea Reginei-mamă în exil, Regele Mihai a rămas în grija tatălui Său, devenind din ce în ce mai închis în sine şi mai gânditor. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În urma abdicării tatălui Său, la 6 septembrie 1940, a redevenit Regele Mihai I. În fapt, rolul de şef al statului l-a jucat Mareşalul Ion Antonescu, cel care a condus armata spre un război de recuperare a Basarabiei răpite de sovietici şi s-a angajat într-o alianţă cu Germania hitleristă doar cu scopul de a recupera teritoriile pierdute prin Dictatul de la Viena. Regele i-a îmbărbătat pe ostaşii români care au luptat pentru reîntregirea ţării, prin recuperarea Basarabiei ocupate de sovietici. Nu a fost, însă, de acord cu depăşirea liniei Nistrului şi cu înaintarea Armatei Române în inte-riorul fostei URSS, alături de armatele Germaniei naziste.

Abdicare sub ameninţare

În ciuda refuzului Mareşalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotărât trecerea României în tabăra aliaţilor săi tradiţionali. Acest act de curaj a scurtat războiul cu şase luni şi a cruţat vieţile a sute de mii de oameni. După impunerea prin forţă a regimului comunist în România, actul de la 23 august a fost prezentat de către istoricii bolşevici într-o lumină defavorabilă Regelui, atribuindu-se meritul reorietării ţării doar unui grup obscur de comunişti autohtoni. Încă din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurării autorităţilor comuniste, fiind primul monarh care s-a aflat în grevă regală, singura metodă de a încerca să împiedice instaurarea puterii comuniste în România. Regele a fost obligat să abdice, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea uciderii, în caz de refuz, a 1.000 de tineri detinuţi de noua putere comunistă. Actul abdicării, semnat sub ameninţare, este ilegal şi lovit de nulitate. Din 1948, Familia Regală a fost obligată să trăiască în exil, încă o decizie ilegală a puterii comuniste, care a refuzat unui cetăţean să trăiască în propria ţară.

Familia Regală şi legăturile de rudenie

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana au cinci fiice: Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Alteţa Sa Regală Principesa Irina, Alteţa Sa Regală Principesa Sofia şi Alteţa Sa Regală Principesa Maria. Din anul 1996, Principesa Moştenitoare Margareta este căsătorită cu Alteţa Sa Regală Principele Radu al României. Familia Regală a României este legată prin cele mai călduroase relaţii de rudenie cu toate Casele Regale Europene: cu Familia Regală britanică, cu Familia Regală spaniolă, cu Familiile Regale belgiană, daneză, norvegiană, olandeză, cu Marii Duci de Luxemburg, cu Principii de Monaco. De asemenea, Familia Regală a României se înrudeşte şi cu Familiile Regale din Portugalia, Grecia, Serbia şi Bulgaria sau cu dinastiile Romanov, Hohenzollern, Habsburg.

Viaţa cuplului regal după abdicare

În ciuda minciunilor răspândite de propaganda comunistă, exilul MS Regelui Mihai şi al Reginei Ana a fost marcat de privaţiuni, la început, şi de un trai decent asigurat prin activităţi legale. Lungul exil a început o dată cu revenirea de la nunta din Atena. Majestăţile Lor au locuit, până la sfârşitul anului 1948, la Vila Sparta, locuinţa Reginei-mamă Elena. Din 1949, Regele Mihai şi Regina Ana s-au mutat la Lausanne şi, apoi, în Anglia, unde au locuit până în 1956. Pentru a-şi câştiga existenţa, Regele şi Regina au construit o fermă de pui şi un mic atelier de tâmplărie. Familia Regală s-a întors în Elveţia în 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriană “Lear Jeats and Co.” din Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Léman, la câţiva kilometri de Geneva. Aici a locuit peste 45 de ani. În anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu “Lear”, iar un an mai târziu, a înfiinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate, denumită METRAVEL, pe care a vândut-o cinci ani mai târziu.

duminică, 24 octombrie 2010

Ghid practic... made by Sebastian Bodu

Recunosc, îmi este simpatic Sebastian Bodu. Are cel puţin o calitate pe care mulţi politicieni de la noi nu: sinceritatea de partid. Europarlamentarul nu pare atins de spiritul cazon instituit în PDL.

Pe blogul său , Bodu scrie despre prostia în grup a deputaţilor (şi a câtorva miniştri!) PDL: ,,Cand au aparut stenogramele lui Vintu, am zis ca astea or sa tina stirile, talk-show-rile si paginile ziarelor 3 zile (cam atat este durata maxima de existenta a unei stiri in Romania…). Dar au tinut-o zi doar. In ziua urmatoare deputatii nostrii, ai UDMR si ai UNPR au votat in unanimitate TVA de 5% pentru anumite produse si neimpozitarea pensiilor sub 2000 de lei, in lipsa deputatilor din opozitie (PSD si PNL). Cred ca astia din urma nu au fost in sala pentru ca nici ei nu se asteptau sa treaca. ... si uite asa ne mai facuram de cacat inca o data. A cata oara? ,,

Se vor sesiza ,,vigilenţii,, din PDL pentru a încerca să-l readucă pe Bodu în matca partidului şi să-i impună arida strategie de comunicare portocalie? Se prea poate... Însă ar fi păcat. Şi trist pentru democraţia românească, fie ea şi de partid...

marți, 19 octombrie 2010

Principele Radu măsoară patriotismul în kilometri de autostradă, nu în sforăituri


Alteţa Sa Regală Principele Radu al României a susţinut, la începutul acestei săptămâni, la Universitatea din Craiova, în Amfiteatrul “Nicolae Titulescu” Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, prelegerea cu titlul “Identitate şi securitate naţională”. Zeci de studenţi au ţinut să participe la expunerea viziunii unui membru al Casei Regale Române asupra problemei identităţii naţionale, a păstrării tradiţiilor în spaţiul Uniunii Europene şi raporturilor noi stabilite în plan internaţional pentru asigurarea securităţii naţionale.

Printre cele mai importante lucruri care trebuie realizate cât mai repede este o strategie de realizare a infrastructurii, ignorată în ultimii douăzeci de ani de către liderii politici. De asemenea, regândirea şi refundamentarea instituţiilor publice sunt absolut necesare pentru asigurarea unui viitor stabil pentru România. “Patriotismul în 2010 se măsoară în kilometri de autostradă şi nu în sforăituri şi osanale. Infrastructura de transporturi şi instituţionalismul sunt punctele cheie ale securităţii”, a afirmat ASR Principele Radu. Una din tarele clasei politice actuale, vinovate în mare măsură pentru situaţia disperată în care se află ţara, o reprezintă inconsistenţa şi discontinuitatea, după cum a remarcat invitatul studenţilor craioveni: “Din nefericire, în România la fiecare 50 de ani se năruie totul, pe când, ca o simplă analogie, de exemplu, în Marea Britanie totul de dezvoltă permanent.”

ASR Principele Radu a fost impresionat de tinerii care au asistat la prelegere: “Am fost fericit să văd intensitatea, pacea şi profunzimea cu care studenţii au ascultat două ore mesajul meu. Aceasta nu s-a întâmplat datorită meritelor mele, ci faptului că tânăra generaţie românească are o nevoie puternică de a împărtăşi idei generoase, responsabile, profunde, de a înţelege prezentul ţi de a proiecta viitorul.”

“Identitate şi securitate naţională” a fost cea de-a doua prelegere dintr-un ciclu de patru asemenea evenimente care se desfăşoară la Universitatea din Craiova. Prima conferinţă, care a avut ca temă “Leadership”, s-a desfăşurat pe 16 martie a.c., iar următoarele vor avea ca teme “Democraţie” şi “Libertatea şi Instituţiile Publice”, datele şi locul urmând a fi anunţate ulterior. Ca de fiecare dată, evenimentul a fost organizat în colaborare de Asociaţia Euro-Agora şi Universitatea din Craiova. Iniţiativa organizării unor conferinţe şi dialoguri cu studenţii craioveni, centru universitar de tradiţie, i-a aparţinut ASR Principele Radu al României, care a răspuns favorabil unei solicitări primite din partea mai multor organizaţii studenţeşti din Cetatea Băniei.

Câteva lucruri greu de explicat. Dar nu imposibil!

Tare greu mi-a fost să răspund la câteva întrebări pe care, vrând să mai ştie ce este acasă, mi le-a adresat prietenul meu stabilit în SUA. Am mai scris despre dialogurile noastre, unele purtate cu ajutorul emailurilor, altele direct pe messenger. Mereu am avut senzaţia că distanţa devine nesemnificativă când este vorba de necazurile noastre româneşti. Da, în ciuda faptului că a plecat din ţară de mai bine de două decenii şi se poate considera integrat în societatea americană, prietenul meu manifestă o preocupare aproape paternă când vine vorba despre “ce se mai întâmplă pe acasă”.


Mereu mă întreabă despre spectacolul oferit de politicienii români, din care nu mai înţelege mare lucru. Pune lipsa sa de înţelegere pe distanţă. I-am spus că nimeni de pe aici nu mai înţelege o iotă din vânzoleala politică. Spaţiul public a fost transformat într-o mlaştină puturoasă în care se simt confortabil tot soiul de indivizi rudimentari, lipsiţi de scrupule şi de educaţie. Spiritul de turmă nivelează orice valoare care nu se aliniază, totul gândit parcă să metamorfozeze orice speranţă într-o iluzie. Vocile autentice sunt acoperite de vacarmul gălăgioşilor ultramediatizaţi. Dacă generalizările nu sunt suficient de convingătoare, vă provoc la un simplu exerciţiu de identificare al acestui ţunami care pune totul la pământ: urmăriţi televiziunile de ştiri şi faceţi un clasament al mediocrităţilor prezente aproape zilnic. Culmea, lista se încheie cu Vasilescu, Vişan Voicu… ca o ironie la adresa inteligenţei proverbiale a oltenilor, reprezentaţi mai mult de respectivii parlamentari în talk-show-uri împănate cu scandal şi sudălmi.

Dar prietenul meu mi-a spus că priveşte totul cu o detaşare uşor amuzată, oferindu-şi momente distractive cu ajutorul Internetului unde poate urmări “live” prestaţiile mediocrilor agresivi. Însă tot nu înţelege de ce se risipeşte atât de multă energie pe fleacuri şi mişcări stridente, în spatele în cărora nu se ascunde decât o poftă

Cum să-i argumentez necesitatea remanieri, a înlocuirii câtorva miniştri mai buni sau mai slabi cu nişte anonimi, politicieni sau “specialişti” proveniţi din eşaloanele trei şi patru de partid, incapabili nu doar să ia o decizie fără să-şi întrebe şefii, ci şi să riposteze când sunt călcaţi în picioare? Dar la ce foloseşte o moţiune prin care nu se oferă decât falsa alternativă a altor ciolănari? Unicul mobil pare a fi perpetuarea mediocrităţii şi singura raţiune de a exista în spaţiul public al “oamenilor de succes” pare a fi satisfacerea dorinţei ieftine de a-ţi împroşca adversarul cu rahat. Un cinism sinistru, o plăcere patologică de a umili şi de a-i strivi pe ceilalţi…

luni, 18 octombrie 2010

Trece moţiunea? Videanu pariază pe NU

Opoziţia va introduce Moţiune de cenzură. Premierul Boc va fi supus unei noi încercări, mult mai dificile decât cele precedente. Remaniarea este foarte probabil să fi slăbit "solidaritatea" din tabăra PDL.Mai mult decât atât, este posibil ca tocmai UNPR să-şi dorească intrarea la guvernare prin înlocuirea actualei echipe guvernamentale cu un nou cabinet format prin cooptarea mai multor membri ai partidului construit de fugarii din PSD.

În replică, Adriean Videanu pariază pe NU: ,,Suntem spectactori la o incitare publică a liderilor opoziţiei, alături de unii colegi din confederaţiile sindicale. Problemele nu se rezolvă în stradă, ci pe calea dialogului, iar dezbaterea publică trebuie făcută în instituţia numită Parlamentul României. Nu cred că moţiunea de cenzură are nici cea mai mică şansă să treacă.,,

marți, 12 octombrie 2010

Cea de-a doua prelegere a ASR Radu la Universitatea din Craiova: “Identitate şi securitate naţională”


Alteţa Sa Regală Principele Radu al României va susţine, luni 18.10.2010, ora 11.00, la Universitatea din Craiova, în Amfiteatrul “Nicolae Titulescu” (443 A - Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative), prelegerea cu titlul “Identitate şi securitate naţională”.

Iniţiativa organizării unor conferinţe şi dialoguri cu studenţii din Craiova, centru universitar de tradiţie, i-a aparţinut Alteţei Sale Regale Principele Radu al României, care a răspuns favorabil unei solicitări primite din partea mai multor organizaţii studenţeşti.

Intrarea la acest eveniment este liberă.

“Identitate şi securitate naţională” este cea de-a doua prelegere dintr-un ciclu de patru asemenea evenimente care se desfăşoară la Universitatea din Craiova. Prima conferinţă, care a avut ca temă “Leadership”, s-a desfăşurat pe 16 martie a.c., iar următoarele vor avea ca teme “Democraţie” şi “Libertatea şi Instituţiile Publice”, datele şi locul urmând a fi anunţate ulterior.

Evenimentul este organizat în colaborare de Universitatea din Craiova şi Asociaţia Euro-Agora Craiova.

Asociaţia Euro-Agora Craiova

duminică, 10 octombrie 2010

Citatul zilei

"... avem intâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi in conducerea treburilor publice; intre un hoţ fără caracter, dar priceput şi intre un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri..."
IULIU MANIU.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Casa Regală Română – un imperativ republican

A accepta uriaşa importanţa a Casei Regale Române în istoria noastră recentă este un lucru lesne şi de bun simţ pentru noi toţi – moldoveni sau bănăţeni, ortodocşi sau catolici, muncitori sau profesori. A înţelege în schimb faptul ca doar datorită ei, avem o istorie statală despre care să discutăm, acesta este uneori un lucru despre care întreaga elită românească pare să uite în mod voluntar …
În rândurile ce urmează, voi încerca să argumentez teza conform căreia Casa Regală Română trebuie să-şi recâştige poziţia în societatea noastră, indiferent de forma de guvernământ a statului, astăzi republicană. Această poziţie trebuie susţinută instituţional şi constituţional, dar ea trebuie să îşi câştige puterea din convingerile noastre, ale tuturor. Dar pentru a argumenta o astfel de idee, trebuie mai întâi să punctez câteva din elementele de noutate pe care Casa Regală le-a adus odată cu Regele Carol I, precum şi despre moştenirea politică, economică şi culturală pe care primele generaţii regale le-au lăsat nouă, românilor.

Fără a avea pretenţia că tratez exhaustiv problematica regalităţii în România, opinez că merită început acest demers istoric prin menţionarea primei constituţii a ţării, adoptată de Parlamentul Român la 29 iunie 1866. Aceasta era la acel moment, una dintre cele mai avangardiste şi moderne constituţii ale timpului, punând bazele modernizării statului. Legea Fundamentală de la 1866, alcătuită după model belgian, a fost gândită şi scrisă ca o manifestare a independenţei, prevăzând ereditatea domniei, atribuţiile domnului suveran şi ignorând dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (prin omiterea articolelor care stipulau suzeranitatea Otomană). De asemenea, nu se amintea nimic privitor la garanţia colectivă a puterilor europene, noua constituţie implicând deja un soi de independenţă, chiar dacă încă necâştigată formal. Pentru prima dată România devenea o monarhie constituţională.

Războiul ruso-turc din 1877-1878 în care rolul României a fost decisiv şi în care Carol I a fost nu doar strateg militar ci şi lider efectiv de oşti, a adus României mult visata independenţă. Anul 1881 a marcat un punct de cotitură în istoria noastră, prin aşezarea pe harta Europei şi a lumii a unui nou stat suveran şi independent. Ca un exerciţiu, este interesant de studiat câte din actualele state ale Europei erau constituite la acea dată şi funţionau după o constituţie ca cea română.

Carol I a modernizat statul român într-un mod aproape total: instituţiile fundamentale, armata, căile ferate, şcoala, universitatea, a profesionalizat viaţa economică şi a adus România pe scena geopolitică şi economică a Europei. La sfârşitul celor 48 de ani de domnie, Carol a “predat” românilor o cu totul altfel de Românie decât a găsit-o: un stat suveran şi independent şi nu un Principat, o Românie reformată instituţional, profund modernizată şi aşezată pe un parcurs istoric al existenţei demne şi prospere. Continuatorul său la tron, Ferdinand I, acest „necunoscut, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o certitudine” în cuvintele lui Nicolae Iorga, avea să devină cel care a unit un popor dezbinat artificial până în 1918 sub o singură ţară, o singură limbă şi un singur steag. Ferdinand I, a devenit “întregitorul”, reuşind într-un timp relativ scurt să armonizeze o ţară fundamental diferită: un teritoriu şi o populaţie augmentate (295 mii de km pătraţi faţă de 150 de mii în 1914, 17 milioane de locuitori faţă de 7.7 milioane în 1914), patru limbi oficiale şi patru monede.

Acest suveran timid, dar extrem de virtuos, un om de o vastă cultură şi viziune a continuat reformarea statului şi a adus României Mari unitatea fără de care nu s-ar fi putut desăvârşi statul român modern. Ferdinand I a umplut unul din golurile lăsate de Carol I, reforma agrară, împărţind terenuri ţăranilor şi a promulgat Constituţia de la 1923. În timpul său moneda românească a ajuns comparabilă cu cea din Belgia şi Elveţia iar România a cunoscut cel mai mare boom industrial din istorie. Ferdinand I a lăsat României votul universal în locul celui cenzitar şi, prin dăruire, loialitate şi exemplu personal, a permis dezvoltarea organică a unei ţări în care democraţia parlamentară asigura libertăţile şi drepturile cetăţenilor ei. A continuat şi a dezvoltat toate proiectele sociale şi culturale începute de unchiul său, de la mişcările sindicale, la universităţi şi dezvoltarea diasporei. Universitatea Politehnică din Timişoara, întemeiată din ordinul Regelui Ferdinand I în 1920, păstrează o frază emblematică rostită de suveran: ”Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într‘însa”.

În ciuda tulburării vieţii politice româneşti sub domnia zbuciumată a lui Carol al II-lea, România a cunoscut pe lângă derapajele evidente ale democraţiei de stat, o creştere economică marcantă şi o intensă dezvoltare culturală. Cei zece ani de domnie ai lui Carol al II-lea nu s-au putut constitui şi în sfârşitul statalităţii româneşti, întrucât România era deja un stat matur şi avea resurse suficiente, organice şi instituţionale, să reziste. În 1940, se suie din nou pe tron, după perioada de regenţă de trei ani din 1927-1930, Regele Mihai I. Poate nici o altă personalitate nu îmbină într-un mod atât de tragic destinul unui popor. Născut şi plămădit parcă din material regesc, viaţa şi domnia Regelui Mihai I au fost marcate de două războaie personale: cel cu naziştii apoi cel împotriva comuniştilor, război care s-a dovedit mult mai lung şi mai complicat decât cineva a prevăzut. Într-un final, suveranul le-a câştigat pe amândouă …

Istoria Regelui Mihai I este marcată de un dramatism neîntâlnit la niciun alt suveran european din secolul XX. Moştenind o Românie ciunţită din toate părţile, într-o Europă în război, cu prerogative mult diminuate, Regele Mihai I a reuşit să le supravieţuiască legionarilor, apoi să se opună lui Hitler, dar a fost nevoit să asiste neputincios cum o mână de oameni au asasinat un stat, construit şi plămădit cu trudă şi dedicare încă din 1866. După cum Principele Radu îi numeşte într-un mod foarte inspirat, aceşti ”chiriaşi ai istoriei” nu au schimbat doar forma de conducere, ci au desfiinţat însăşi statalitatea, exercitând conducerea fără vreun interes naţional şi acţionând exclusiv sub cizma sovietică.

În ciuda abdicării forţate şi a exilului, Regele Mihai a rămas un munte de loialitate, de demnitate şi onoare. A fost şi este şi astăzi singurul pod de legătură a naţiunii române cu ea însăşi, o adevărată boltă peste timp ale cărei fundaţii sunt puterea exemplului personal, răbdarea şi imensa dragoste pentru neamul românesc. Chiar izgonit din propria-i patrie în ianuarie 1948 şi întâmpinat în anii de după Revoluţia din 1989 cu tabuuri de noua conducere ”democratică”, toamna vieţii Regelui Mihai nu poate decât să-i confirme încă o dată valorile după care a trăit o viaţă: spirit de răspundere, loialitate şi generozitate.

Câţi din actualii lideri politici ar putea împărtăşi o viaţă similară cu cea a Regelui Mihai, câţi ar putea rămâne loiali valorilor care au consacrat un stat, câţi ar păstra neschimbată iubirea faţă de poporul care l-a alungat şi câţi ar putea transmite nealterată esenţa statalităţii unui neam cu un arc peste timp mai mare de jumătate de secol?

În mod evident, Regele Mihai reprezintă esenţa poporului nostru, actuala Generaţie a V-a regală fiind elementul de continuitate destinat să ducă mai departe lupta de o viaţă a suveranului – împlinirea şi consolidarea României ca stat. O generaţie cu o misiune complicată, în ciuda relativei stabilităţi democratice şi a păcii care ne marchează istoria, Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu trebuie să (re)afirme şi să ne consolideze identitatea. Prin acţiunile lor, prin Fundaţia Principesei Margareta, prin programele Iniţiativa Europa Regiunilor, The Friendship Tour şi Serile Regionale, prin colaborarea cu Biserica, cu Armata (Principele Radu fiind colonel al Armatei Române) şi cu Academia, actuala Generaţie Regală îşi conduce viaţa exclusiv după îndatoririle pe care le resimte organic faţă de poporul român. Este greu de înţeles şi aproape imposibil de cuantificat aportul pe care Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu l-au avut în promovarea intereselor României, dar şi mai greu de înţeles este lipsa totală de sprijin pe care elita românească o acordă Casei Regale.

Remarcabil este şi cum Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu îşi trăiesc destinele conform principiilor şi valorilor Casei Regale într-un stat care, de facto, nu le recunoaşte însemnătatea, le ignoră demnitatea şi loialitatea şi parcă se preface că nici nu există; uneori ai senzaţia că înjunghierea esenţei statului român din decembrie 1947 este consimţită de întreaga noastră elită.

Mă întreb adesea ce a mai rămas din conştiinţa noastră statală, cum ne privim în oglinda istoriei şi ce dorim cu adevărat să transmitem generaţiilor viitoare? Vrem să transmitem indiferenţa şi ignorarea instituţiei Casei Regale care, alături de Biserică şi de Academia Română, sunt entităţile cele mai profund româneşti şi cele mai statornice elemente de identitate naţională? Sau vrem să luăm parte la o întoarcere spre adevăratele valori, să ne cunoaştem şi să ne recunoaştem istoria, să aşezăm la locul cuvenit şi să valorificăm fiecare grăunte de esenţă statală, începând cu şcoala, continuând cu Biserica şi Armata, recunoscând în mod instituţional importanţa şi rolul Casei noastre Regale, şi terminând cu noi înşine?

Democraţia, acest mecanism social şi instituţional, deşi imperfect totuşi atât de minunat, ne-a dat posibilitatea să ne întoarcem cu faţa din nou spre Europa. Putem să privim iarăşi spre bătrânul continent, chiar dacă pleoapele ne sunt încă greoaie de moştenirea comunistă. Dar democraţia singură nu ne poate ajuta să privim şi spre noi înşine, să ne redescoperim ca popor şi să ne regăsim identitatea şi fibra statală. Pentru aceasta este nevoie de ceva mai mult. Este nevoie de cunoaştere, de optimism şi speranţă, de întoarcerea la valori, de recunoaşterea acţiunilor instituţiilor noastre fundamentale ai căror lideri promovează fibra organică a statului şi a conştiinţei naţionale şi separarea lor de interesele personale mărunte, partinice şi de multe ori meschine, deghizate în promisiuni şi discursuri submediocre menite să ne abată atenţia de la lucrurile cu adevărat importante. Şi mai este nevoie de respectarea tradiţiilor şi perceptelor unei Case ai cărei lideri, prin respect, loialitate, curaj şi generozitate, au smuls din inexistenţă un stat şi l-au dăruit locuitorilor lui în haine noi, democratice şi prospere.

Căci acesta este adevăratul pariu al generaţiei mele – un pariu în care cinicii afirmă că România este condamnată la a avea o istorie amputată, de a performa slab din punct de vedere economic, instituţional şi socio-cultural şi de a rămâne un stat incoerent, imprevizibil şi mai mult sau mai puţin eşuat. După cum ştim cu toţii, intrarea în NATO şi aderarea la Uniunea Europeană reprezintă cei doi piloni fundamentali pe baza cărora România are „şansa de a se consolida identitar”, după cum însuşi Regele Mihai o afirmă. Dar şansa nu garantează reuşita! Cele două puncte de sprijin (internaţionale) nu pot alcătui singure un plan, o fundaţie solidă pe care să putem construi. Mai avem nevoie de unul, de data aceasta naţional şi acesta este actuala Casă Regală, prin reprezentanţii ei, Regele Mihai şi Regina Ana, respectiv Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu. A discuta despre identitate naţională sau despre consolidarea ei în afara Casei Regale a României este ca şi cum ai încerca să construieşti un pod sau o catedrală fără niciun plan ingineresc – poţi încerca, dar cu siguranţă ceea ce clădeşti este sortit eşecului.

Căci aceasta este liantul de simbol şi continuitate, de esenţă şi statalitate. Iar aceste ingrediente publice nu au nimic de-a face cu politica social-democrată, cu cea liberală sau creştin-democrată, cu monarhia sau cu republica, ci au de-a face cu însăşi identitatea naţională!

Privesc cu mare admiraţie la ţări precum Statele Unite ale Americii, o ţară liberă, democratică şi valoroasă. Dar admiraţia mea nu se naşte doar datorită cifrelor care caracterizează o naţiune, a produsului intern brut per capita sau a puterii ştiinţifice şi culturale, ci în primul rând datorită modului în care fiecare cetăţean se naşte şi creşte în spiritul demnităţii poporului din care face parte, în care patriotismul se afirmă şi se trăieşte indiferent de gradul de cultură sau de contul bancar, indiferent de culoarea pielii sau de Dumnezeul personal şi în care anumite valori sunt conştientizate ca a fi americane şi nu democrate sau republicane. O ţară în care cetăţenii votează o dată la patru ani nu doar pentru bunăstare şi securitate, ci şi pentru demnitate şi identitate statală. Este interesant de observat cum atât candidaţii republicani cât şi cei democraţi fac referire la părinţii fondatori şi la valorile care au consacrat naţiunea americană aproape în fiecare discurs.

De câte ori, mă întreb retoric, s-a amintit într-un discurs al Preşedintelui României, oricare ar fi el de după 1990, personalitatea şi moştenirea celui care a înfăptuit România modernă, sau a celui care a unit toţi românii sub un singur steag, o singură limbă şi un singur stat? Şi de câte ori s-a amintit despre uriaşa nedreptate făcută Regelui Mihai de o mână de criminali ale căror arme de „negociere” au lăsat o naţiune în umbra istoriei aproape jumătate de veac? De câte ori s-a amintit public sau mai puţin formal faptul că istoria noastră datorează enorm, ca să nu spun totul, unei Case a cărei viziune şi valori ne-a aşezat pe harta lumii? Când s-a mulţumit acestui om, devenit deja legendă, Regelui Mihai, pentru înalta lui ţinută morală, pentru loialitatea şi răbdarea cu care şi-a trăit întreaga existenţă şi pentru sprijinul efectiv acordat României de-a lungul vieţii? Câţi oameni ai elitei Româneşti, nu doar politice ci şi economice, culturale sau media, se sinchisesc măcar să afle agenda Principesei Moştenitoare Margareta şi a Principelui Radu, darămite să le mai şi mulţumească pentru continua promovare a României şi a românilor ei atât în interiorul ţării cât şi în Europa şi în întreaga lume?

Acestea nu sunt întrebările unui republican sau ale unui monarhist; acestea sunt întrebările unui tânăr român care crede în rezistenţa şi în generozitatea poporului din care face parte, chiar şi atunci când răspunsurile pe care şi le dă îi zdruncină încrederea în elitele care ar trebui sa îl inspire.

Opinez că România are o şansă enormă de a reconcilia istoria propriei deveniri prin afirmarea instituţională a respectului faţă de Casa Regală şi prin constituţionalizarea rolului pe care aceasta din urmă trebuie să-l joace. Un rol de reprezentare şi de promovare a statului român, de participare la viaţa publică în mod legiferat, de dezvoltare a societăţii prin acţiuni de stat şi personale, de legătură între societatea civilă şi elita politică, economică şi culturală. Nu în ultimul rând un rol de punte de legătură istorică şi culturală cu ţări ale Europei şi de element de statornicie şi de simbol ale esenţei statului român.

Generaţia a V-a reprezentată de Principesa Moştenitoare Margareta şi de Principele Radu, ca păstrătoare şi continuatoare a moştenirii politice, culturale şi economice a celui care a fost votat cel mai mare român al tuturor timpurilor, Carol I, trebuie să capete din partea noastră, a tuturor, un respect instituţionalizat. Şi acesta nu poate să îmbrace decât haina constituţională. Necesitatea modificării legi fundamentale pentru armonizarea ei cu noul statut al României de ţară membră a Uniunii Europene, precum şi pentru eliminarea ambiguităţilor, ne dă şansa de a introduce un articol prin care se oficializează rolul Casei Regale în România republicană de astăzi. De altfel, acest demers este absolut necesar indiferent de forma de guvernare a statului. Chestiunea promovării Casei noastre Regale nu ţine de vreo doctrină, nu ţine de vreun crez politic sau de vreo formă sau alta de administrare a ţării – ea ţine de insăşi esenţa statului şi de valorile care ne-au consacrat ca popor.

Mai mult de două treimi din români consideră că Familia Regală, prin Regele Mihai, Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu, trebuie să se implice mai mult în reprezentarea şi dezvoltarea ţării. Dar această implicare nu poate fi augumentată şi susţinută decât prin constituţionalizarea rolului reprezentaţilor Casei Regale. România republicană de astăzi îşi trăieşte prezentul democratic cu spatele la trecutul ei, dar nu trebuie să uităm că aventura europeană românească a început nu în 1989 sau în 2007, ci în 1866 … Bezna comunistă nu (mai) trebuie să ne altereze simţurile iar noi avem obligaţia să redescoperim şi să promovăm toate elementele de identitate naţională pe care le avem la dispoziţie. Iar Casa Regală şi-a trăit întreaga existenţă în slujba noastră, a poporului român …

Cred cu tărie că instituţionalizarea rolului Casei Regale Române va întări republica, va întări statalitatea şi va duce la consolidarea identitară despre care amintea Regele Mihai. Maturitatea politică a României de azi, în acest timp istoric, se poate afirma prin recunoaşterea Casei Regale ca instituţie ce ţine de fibra statului român alături de Biserică şi de Academie. Palatul Elisabeta şi generaţiile regale care îi vor călca pragul nu se pot manifesta altfel decât româneşte, noi fiind cei responsabili să le transformăm în simboluri de mândrie naţională, de continuitate şi tradiţie. Alianţa Nord Atlantică este un pilon de siguranţă naţională, Uniunea Europeană se constituie ca un al doilea pilon de libertăţi şi democraţie, dar Casa Regală trebuie să asigure al treilea pilon de identitate statală, de tradiţie şi esenţă românească. Casa Regală este astăzi, mai mult ca oricând … un imperativ republican!

LAURENŢIU PAVELESCU
(text preluat de pe blogul ASR Principele Radu al României, cu acordul autorului)