marți, 26 octombrie 2010

Degetul ridicat, simbolul naţional?

Moţiunea de cenzură a opoziţiei are puţine şanse de reuşită. Indiferent de numărul sindicaliştilor chemaţi/aduşi să protesteze chiar în ziua votului asupra moţiunii, contează doar numărul celor care introduc bilele în urnă. Evident, actuala componenţă a Parlamentului României şi-a epuizat deja orice resursă de credibilitate. Puterea şi opoziţia nu reprezintă decât proiecţia neputinţei de a construi, ceea ce se încearcă nefiind decât un jalnic spectacol. Hârjoneala parlamentarilor şi regrupările succesive, în funcţie de indicaţiile primite de la partid, sunt singurele momente când viaţa în forul legislativ pare animată. În rest, o somnolenţă generală şi o durere în spate străbat ecranele televizoarelor, pentru a ajunge la cei care şi-au dat votul de parcă ar fi tras apa.

De ce noua moţiune de cenzură este sortită eşecului? Să fi primit Boc puteri magice de la Aliodor Frâncu, celebrul deţinător al flăcării violet şi al forţelor determinante în orice situaţie politică extremă? Mă tem că explicaţiile sunt mult mai simple. Liderii partidului (folosesc pluralul, dar se înţelege că directiva a venit de la Palatul Cotroceni…) au decis ca toţi parlamentarii PDL să nu voteze. Pur şi simplu, nu vor fi surprize. Parlamentarii PDL sunt blocaţi în a-şi exprima un eventual vot negativ. Dacă ar fi fost lăsaţi să se joace cu bilele, aşa cum s-a mai întâmplat, s-ar fi putut alege opoziţia cu destule voturi de la câţiva “neatenţi” sau chiar de la unii rebeli.

Mai mult decât atât, reprezentanţii minorităţilor nu vor fi în sală în momentul votului. Să aşteptăm surprize de la UNPR sau de la UDMR? Ar fi chiar ridicol ca Ponta sau Antonescu să se aştepte tocmai de la aceştia să răstoarne căruţa guvernării. Mai mult ca sigur că şi parlamentarii acestor două partide vor fi chemaţi la o ţigară pe hol, tocmai când se va vota… Aşadar, dacă facem un calcul simplu, nu se strâng voturile pentru dărâmarea Guvernului Boc 5 nici dacă sindicaliştii din stradă ar trâmbiţa de s-ar sparge geamurile de la Palatul Parlamentului. Cum tabloul descrie o situaţie clară de democraţie suspendată, la ce fel de dezbatere ne putem aştepta?

Strategia opoziţiei este la fel de stupidă, şefii de grup având misiunea de a număra voturile propriilor parlamentari, obligaţi să voteze “la vedere”. Aşadar, nici aici democraţia nu face doi bani, prioritară rămânând “democraţia de partid”, cea care spune că orice părere personală este înăbuşită de interesul partidului. Ruşinos, însă ambele tabere au ajuns să voteze în funcţie de degetul ridicat al şefului de grup. Sus degetul, jos degetul, un joc ridicol, în care spectatorul rămâne la final cu buza umflată şi cu buzunarele goale.

UPDATE: Motiunea a fost respinsă, fiind votată doar de 219 parlamentari (numărul necesar era de 236). Evident, iar am avut dreptate...

luni, 25 octombrie 2010

La mulţi ani, Majestate!

ASTĂZI, REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI ÎMPLINEŞTE 89 DE ANI  / Fostul Suveran al României este ultimul supravieţuitor dintre conducătorii de stat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial


Una dintre figurile marcante ale istoriei României este sărbătorită astăzi: Majestatea Sa Regele Mihai I al României s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. Fiu legitim al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei-mamă Elena, Majestatea Sa Regele Mihai a avut parte de numeroase momente de încercare într-o viaţă pe cât de zbuciumată, pe atât de frumos trăită.



Ajuns la o vârstă care-i oferă dreptul să se considere intrat printre figurile legendare neamului românesc, Majestatea Sa oferă un exemplu pentru ceea ce înseamnă un om de stat, un conducător inspirat în vremuri tulburi, un tată minunat şi un lider respectat deopotrivă de adversarii săi şi, mai ales, de cei pe care nicio-dată nu i-a uitat de-a lungul exilului în care a fost obligat să trăiască, adică de români. Faptul că, după 1989, Regelui i s-a refuzat revenirea pe Tron şi, mai mult decât atât, i s-a blocat chiar şi revenirea în ţară, este un nou accident care a privat România de reintrarea în familia ţărilor europene moderne şi orientate spre dezvoltarea constantă şi armonioasă.

Un rege-copil care a făcut istorie

Prima domnie a MS Regelui Mihai I a început în 1927, după moartea bunicului Său, Regele Ferdinand I, cel care a rămas în istoria şi în inimile tuturor românilor drept Cel Loial sau Întregitorul. Regele-copil a fost tutelat de o Regenţă condusă de unchiul Său, Principele Nicolae al României. Conform informaţiilor oficiale oferite cu generozitate de Familia Regală, într-o succesiune de evenimente pe care doar le amintim, trebuie să ne reamintim că, după venirea pe Tron a Regelui Carol al II-lea, în iunie 1930, şi după plecarea Reginei-mamă în exil, Regele Mihai a rămas în grija tatălui Său, devenind din ce în ce mai închis în sine şi mai gânditor. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În urma abdicării tatălui Său, la 6 septembrie 1940, a redevenit Regele Mihai I. În fapt, rolul de şef al statului l-a jucat Mareşalul Ion Antonescu, cel care a condus armata spre un război de recuperare a Basarabiei răpite de sovietici şi s-a angajat într-o alianţă cu Germania hitleristă doar cu scopul de a recupera teritoriile pierdute prin Dictatul de la Viena. Regele i-a îmbărbătat pe ostaşii români care au luptat pentru reîntregirea ţării, prin recuperarea Basarabiei ocupate de sovietici. Nu a fost, însă, de acord cu depăşirea liniei Nistrului şi cu înaintarea Armatei Române în inte-riorul fostei URSS, alături de armatele Germaniei naziste.

Abdicare sub ameninţare

În ciuda refuzului Mareşalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotărât trecerea României în tabăra aliaţilor săi tradiţionali. Acest act de curaj a scurtat războiul cu şase luni şi a cruţat vieţile a sute de mii de oameni. După impunerea prin forţă a regimului comunist în România, actul de la 23 august a fost prezentat de către istoricii bolşevici într-o lumină defavorabilă Regelui, atribuindu-se meritul reorietării ţării doar unui grup obscur de comunişti autohtoni. Încă din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurării autorităţilor comuniste, fiind primul monarh care s-a aflat în grevă regală, singura metodă de a încerca să împiedice instaurarea puterii comuniste în România. Regele a fost obligat să abdice, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea uciderii, în caz de refuz, a 1.000 de tineri detinuţi de noua putere comunistă. Actul abdicării, semnat sub ameninţare, este ilegal şi lovit de nulitate. Din 1948, Familia Regală a fost obligată să trăiască în exil, încă o decizie ilegală a puterii comuniste, care a refuzat unui cetăţean să trăiască în propria ţară.

Familia Regală şi legăturile de rudenie

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana au cinci fiice: Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, Alteţa Sa Regală Principesa Irina, Alteţa Sa Regală Principesa Sofia şi Alteţa Sa Regală Principesa Maria. Din anul 1996, Principesa Moştenitoare Margareta este căsătorită cu Alteţa Sa Regală Principele Radu al României. Familia Regală a României este legată prin cele mai călduroase relaţii de rudenie cu toate Casele Regale Europene: cu Familia Regală britanică, cu Familia Regală spaniolă, cu Familiile Regale belgiană, daneză, norvegiană, olandeză, cu Marii Duci de Luxemburg, cu Principii de Monaco. De asemenea, Familia Regală a României se înrudeşte şi cu Familiile Regale din Portugalia, Grecia, Serbia şi Bulgaria sau cu dinastiile Romanov, Hohenzollern, Habsburg.

Viaţa cuplului regal după abdicare

În ciuda minciunilor răspândite de propaganda comunistă, exilul MS Regelui Mihai şi al Reginei Ana a fost marcat de privaţiuni, la început, şi de un trai decent asigurat prin activităţi legale. Lungul exil a început o dată cu revenirea de la nunta din Atena. Majestăţile Lor au locuit, până la sfârşitul anului 1948, la Vila Sparta, locuinţa Reginei-mamă Elena. Din 1949, Regele Mihai şi Regina Ana s-au mutat la Lausanne şi, apoi, în Anglia, unde au locuit până în 1956. Pentru a-şi câştiga existenţa, Regele şi Regina au construit o fermă de pui şi un mic atelier de tâmplărie. Familia Regală s-a întors în Elveţia în 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriană “Lear Jeats and Co.” din Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Léman, la câţiva kilometri de Geneva. Aici a locuit peste 45 de ani. În anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu “Lear”, iar un an mai târziu, a înfiinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate, denumită METRAVEL, pe care a vândut-o cinci ani mai târziu.

duminică, 24 octombrie 2010

Ghid practic... made by Sebastian Bodu

Recunosc, îmi este simpatic Sebastian Bodu. Are cel puţin o calitate pe care mulţi politicieni de la noi nu: sinceritatea de partid. Europarlamentarul nu pare atins de spiritul cazon instituit în PDL.

Pe blogul său , Bodu scrie despre prostia în grup a deputaţilor (şi a câtorva miniştri!) PDL: ,,Cand au aparut stenogramele lui Vintu, am zis ca astea or sa tina stirile, talk-show-rile si paginile ziarelor 3 zile (cam atat este durata maxima de existenta a unei stiri in Romania…). Dar au tinut-o zi doar. In ziua urmatoare deputatii nostrii, ai UDMR si ai UNPR au votat in unanimitate TVA de 5% pentru anumite produse si neimpozitarea pensiilor sub 2000 de lei, in lipsa deputatilor din opozitie (PSD si PNL). Cred ca astia din urma nu au fost in sala pentru ca nici ei nu se asteptau sa treaca. ... si uite asa ne mai facuram de cacat inca o data. A cata oara? ,,

Se vor sesiza ,,vigilenţii,, din PDL pentru a încerca să-l readucă pe Bodu în matca partidului şi să-i impună arida strategie de comunicare portocalie? Se prea poate... Însă ar fi păcat. Şi trist pentru democraţia românească, fie ea şi de partid...

marți, 19 octombrie 2010

Principele Radu măsoară patriotismul în kilometri de autostradă, nu în sforăituri


Alteţa Sa Regală Principele Radu al României a susţinut, la începutul acestei săptămâni, la Universitatea din Craiova, în Amfiteatrul “Nicolae Titulescu” Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, prelegerea cu titlul “Identitate şi securitate naţională”. Zeci de studenţi au ţinut să participe la expunerea viziunii unui membru al Casei Regale Române asupra problemei identităţii naţionale, a păstrării tradiţiilor în spaţiul Uniunii Europene şi raporturilor noi stabilite în plan internaţional pentru asigurarea securităţii naţionale.

Printre cele mai importante lucruri care trebuie realizate cât mai repede este o strategie de realizare a infrastructurii, ignorată în ultimii douăzeci de ani de către liderii politici. De asemenea, regândirea şi refundamentarea instituţiilor publice sunt absolut necesare pentru asigurarea unui viitor stabil pentru România. “Patriotismul în 2010 se măsoară în kilometri de autostradă şi nu în sforăituri şi osanale. Infrastructura de transporturi şi instituţionalismul sunt punctele cheie ale securităţii”, a afirmat ASR Principele Radu. Una din tarele clasei politice actuale, vinovate în mare măsură pentru situaţia disperată în care se află ţara, o reprezintă inconsistenţa şi discontinuitatea, după cum a remarcat invitatul studenţilor craioveni: “Din nefericire, în România la fiecare 50 de ani se năruie totul, pe când, ca o simplă analogie, de exemplu, în Marea Britanie totul de dezvoltă permanent.”

ASR Principele Radu a fost impresionat de tinerii care au asistat la prelegere: “Am fost fericit să văd intensitatea, pacea şi profunzimea cu care studenţii au ascultat două ore mesajul meu. Aceasta nu s-a întâmplat datorită meritelor mele, ci faptului că tânăra generaţie românească are o nevoie puternică de a împărtăşi idei generoase, responsabile, profunde, de a înţelege prezentul ţi de a proiecta viitorul.”

“Identitate şi securitate naţională” a fost cea de-a doua prelegere dintr-un ciclu de patru asemenea evenimente care se desfăşoară la Universitatea din Craiova. Prima conferinţă, care a avut ca temă “Leadership”, s-a desfăşurat pe 16 martie a.c., iar următoarele vor avea ca teme “Democraţie” şi “Libertatea şi Instituţiile Publice”, datele şi locul urmând a fi anunţate ulterior. Ca de fiecare dată, evenimentul a fost organizat în colaborare de Asociaţia Euro-Agora şi Universitatea din Craiova. Iniţiativa organizării unor conferinţe şi dialoguri cu studenţii craioveni, centru universitar de tradiţie, i-a aparţinut ASR Principele Radu al României, care a răspuns favorabil unei solicitări primite din partea mai multor organizaţii studenţeşti din Cetatea Băniei.

Câteva lucruri greu de explicat. Dar nu imposibil!

Tare greu mi-a fost să răspund la câteva întrebări pe care, vrând să mai ştie ce este acasă, mi le-a adresat prietenul meu stabilit în SUA. Am mai scris despre dialogurile noastre, unele purtate cu ajutorul emailurilor, altele direct pe messenger. Mereu am avut senzaţia că distanţa devine nesemnificativă când este vorba de necazurile noastre româneşti. Da, în ciuda faptului că a plecat din ţară de mai bine de două decenii şi se poate considera integrat în societatea americană, prietenul meu manifestă o preocupare aproape paternă când vine vorba despre “ce se mai întâmplă pe acasă”.


Mereu mă întreabă despre spectacolul oferit de politicienii români, din care nu mai înţelege mare lucru. Pune lipsa sa de înţelegere pe distanţă. I-am spus că nimeni de pe aici nu mai înţelege o iotă din vânzoleala politică. Spaţiul public a fost transformat într-o mlaştină puturoasă în care se simt confortabil tot soiul de indivizi rudimentari, lipsiţi de scrupule şi de educaţie. Spiritul de turmă nivelează orice valoare care nu se aliniază, totul gândit parcă să metamorfozeze orice speranţă într-o iluzie. Vocile autentice sunt acoperite de vacarmul gălăgioşilor ultramediatizaţi. Dacă generalizările nu sunt suficient de convingătoare, vă provoc la un simplu exerciţiu de identificare al acestui ţunami care pune totul la pământ: urmăriţi televiziunile de ştiri şi faceţi un clasament al mediocrităţilor prezente aproape zilnic. Culmea, lista se încheie cu Vasilescu, Vişan Voicu… ca o ironie la adresa inteligenţei proverbiale a oltenilor, reprezentaţi mai mult de respectivii parlamentari în talk-show-uri împănate cu scandal şi sudălmi.

Dar prietenul meu mi-a spus că priveşte totul cu o detaşare uşor amuzată, oferindu-şi momente distractive cu ajutorul Internetului unde poate urmări “live” prestaţiile mediocrilor agresivi. Însă tot nu înţelege de ce se risipeşte atât de multă energie pe fleacuri şi mişcări stridente, în spatele în cărora nu se ascunde decât o poftă

Cum să-i argumentez necesitatea remanieri, a înlocuirii câtorva miniştri mai buni sau mai slabi cu nişte anonimi, politicieni sau “specialişti” proveniţi din eşaloanele trei şi patru de partid, incapabili nu doar să ia o decizie fără să-şi întrebe şefii, ci şi să riposteze când sunt călcaţi în picioare? Dar la ce foloseşte o moţiune prin care nu se oferă decât falsa alternativă a altor ciolănari? Unicul mobil pare a fi perpetuarea mediocrităţii şi singura raţiune de a exista în spaţiul public al “oamenilor de succes” pare a fi satisfacerea dorinţei ieftine de a-ţi împroşca adversarul cu rahat. Un cinism sinistru, o plăcere patologică de a umili şi de a-i strivi pe ceilalţi…

luni, 18 octombrie 2010

Trece moţiunea? Videanu pariază pe NU

Opoziţia va introduce Moţiune de cenzură. Premierul Boc va fi supus unei noi încercări, mult mai dificile decât cele precedente. Remaniarea este foarte probabil să fi slăbit "solidaritatea" din tabăra PDL.Mai mult decât atât, este posibil ca tocmai UNPR să-şi dorească intrarea la guvernare prin înlocuirea actualei echipe guvernamentale cu un nou cabinet format prin cooptarea mai multor membri ai partidului construit de fugarii din PSD.

În replică, Adriean Videanu pariază pe NU: ,,Suntem spectactori la o incitare publică a liderilor opoziţiei, alături de unii colegi din confederaţiile sindicale. Problemele nu se rezolvă în stradă, ci pe calea dialogului, iar dezbaterea publică trebuie făcută în instituţia numită Parlamentul României. Nu cred că moţiunea de cenzură are nici cea mai mică şansă să treacă.,,

marți, 12 octombrie 2010

Cea de-a doua prelegere a ASR Radu la Universitatea din Craiova: “Identitate şi securitate naţională”


Alteţa Sa Regală Principele Radu al României va susţine, luni 18.10.2010, ora 11.00, la Universitatea din Craiova, în Amfiteatrul “Nicolae Titulescu” (443 A - Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative), prelegerea cu titlul “Identitate şi securitate naţională”.

Iniţiativa organizării unor conferinţe şi dialoguri cu studenţii din Craiova, centru universitar de tradiţie, i-a aparţinut Alteţei Sale Regale Principele Radu al României, care a răspuns favorabil unei solicitări primite din partea mai multor organizaţii studenţeşti.

Intrarea la acest eveniment este liberă.

“Identitate şi securitate naţională” este cea de-a doua prelegere dintr-un ciclu de patru asemenea evenimente care se desfăşoară la Universitatea din Craiova. Prima conferinţă, care a avut ca temă “Leadership”, s-a desfăşurat pe 16 martie a.c., iar următoarele vor avea ca teme “Democraţie” şi “Libertatea şi Instituţiile Publice”, datele şi locul urmând a fi anunţate ulterior.

Evenimentul este organizat în colaborare de Universitatea din Craiova şi Asociaţia Euro-Agora Craiova.

Asociaţia Euro-Agora Craiova

duminică, 10 octombrie 2010

Citatul zilei

"... avem intâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi in conducerea treburilor publice; intre un hoţ fără caracter, dar priceput şi intre un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri..."
IULIU MANIU.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Casa Regală Română – un imperativ republican

A accepta uriaşa importanţa a Casei Regale Române în istoria noastră recentă este un lucru lesne şi de bun simţ pentru noi toţi – moldoveni sau bănăţeni, ortodocşi sau catolici, muncitori sau profesori. A înţelege în schimb faptul ca doar datorită ei, avem o istorie statală despre care să discutăm, acesta este uneori un lucru despre care întreaga elită românească pare să uite în mod voluntar …
În rândurile ce urmează, voi încerca să argumentez teza conform căreia Casa Regală Română trebuie să-şi recâştige poziţia în societatea noastră, indiferent de forma de guvernământ a statului, astăzi republicană. Această poziţie trebuie susţinută instituţional şi constituţional, dar ea trebuie să îşi câştige puterea din convingerile noastre, ale tuturor. Dar pentru a argumenta o astfel de idee, trebuie mai întâi să punctez câteva din elementele de noutate pe care Casa Regală le-a adus odată cu Regele Carol I, precum şi despre moştenirea politică, economică şi culturală pe care primele generaţii regale le-au lăsat nouă, românilor.

Fără a avea pretenţia că tratez exhaustiv problematica regalităţii în România, opinez că merită început acest demers istoric prin menţionarea primei constituţii a ţării, adoptată de Parlamentul Român la 29 iunie 1866. Aceasta era la acel moment, una dintre cele mai avangardiste şi moderne constituţii ale timpului, punând bazele modernizării statului. Legea Fundamentală de la 1866, alcătuită după model belgian, a fost gândită şi scrisă ca o manifestare a independenţei, prevăzând ereditatea domniei, atribuţiile domnului suveran şi ignorând dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (prin omiterea articolelor care stipulau suzeranitatea Otomană). De asemenea, nu se amintea nimic privitor la garanţia colectivă a puterilor europene, noua constituţie implicând deja un soi de independenţă, chiar dacă încă necâştigată formal. Pentru prima dată România devenea o monarhie constituţională.

Războiul ruso-turc din 1877-1878 în care rolul României a fost decisiv şi în care Carol I a fost nu doar strateg militar ci şi lider efectiv de oşti, a adus României mult visata independenţă. Anul 1881 a marcat un punct de cotitură în istoria noastră, prin aşezarea pe harta Europei şi a lumii a unui nou stat suveran şi independent. Ca un exerciţiu, este interesant de studiat câte din actualele state ale Europei erau constituite la acea dată şi funţionau după o constituţie ca cea română.

Carol I a modernizat statul român într-un mod aproape total: instituţiile fundamentale, armata, căile ferate, şcoala, universitatea, a profesionalizat viaţa economică şi a adus România pe scena geopolitică şi economică a Europei. La sfârşitul celor 48 de ani de domnie, Carol a “predat” românilor o cu totul altfel de Românie decât a găsit-o: un stat suveran şi independent şi nu un Principat, o Românie reformată instituţional, profund modernizată şi aşezată pe un parcurs istoric al existenţei demne şi prospere. Continuatorul său la tron, Ferdinand I, acest „necunoscut, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o certitudine” în cuvintele lui Nicolae Iorga, avea să devină cel care a unit un popor dezbinat artificial până în 1918 sub o singură ţară, o singură limbă şi un singur steag. Ferdinand I, a devenit “întregitorul”, reuşind într-un timp relativ scurt să armonizeze o ţară fundamental diferită: un teritoriu şi o populaţie augmentate (295 mii de km pătraţi faţă de 150 de mii în 1914, 17 milioane de locuitori faţă de 7.7 milioane în 1914), patru limbi oficiale şi patru monede.

Acest suveran timid, dar extrem de virtuos, un om de o vastă cultură şi viziune a continuat reformarea statului şi a adus României Mari unitatea fără de care nu s-ar fi putut desăvârşi statul român modern. Ferdinand I a umplut unul din golurile lăsate de Carol I, reforma agrară, împărţind terenuri ţăranilor şi a promulgat Constituţia de la 1923. În timpul său moneda românească a ajuns comparabilă cu cea din Belgia şi Elveţia iar România a cunoscut cel mai mare boom industrial din istorie. Ferdinand I a lăsat României votul universal în locul celui cenzitar şi, prin dăruire, loialitate şi exemplu personal, a permis dezvoltarea organică a unei ţări în care democraţia parlamentară asigura libertăţile şi drepturile cetăţenilor ei. A continuat şi a dezvoltat toate proiectele sociale şi culturale începute de unchiul său, de la mişcările sindicale, la universităţi şi dezvoltarea diasporei. Universitatea Politehnică din Timişoara, întemeiată din ordinul Regelui Ferdinand I în 1920, păstrează o frază emblematică rostită de suveran: ”Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într‘însa”.

În ciuda tulburării vieţii politice româneşti sub domnia zbuciumată a lui Carol al II-lea, România a cunoscut pe lângă derapajele evidente ale democraţiei de stat, o creştere economică marcantă şi o intensă dezvoltare culturală. Cei zece ani de domnie ai lui Carol al II-lea nu s-au putut constitui şi în sfârşitul statalităţii româneşti, întrucât România era deja un stat matur şi avea resurse suficiente, organice şi instituţionale, să reziste. În 1940, se suie din nou pe tron, după perioada de regenţă de trei ani din 1927-1930, Regele Mihai I. Poate nici o altă personalitate nu îmbină într-un mod atât de tragic destinul unui popor. Născut şi plămădit parcă din material regesc, viaţa şi domnia Regelui Mihai I au fost marcate de două războaie personale: cel cu naziştii apoi cel împotriva comuniştilor, război care s-a dovedit mult mai lung şi mai complicat decât cineva a prevăzut. Într-un final, suveranul le-a câştigat pe amândouă …

Istoria Regelui Mihai I este marcată de un dramatism neîntâlnit la niciun alt suveran european din secolul XX. Moştenind o Românie ciunţită din toate părţile, într-o Europă în război, cu prerogative mult diminuate, Regele Mihai I a reuşit să le supravieţuiască legionarilor, apoi să se opună lui Hitler, dar a fost nevoit să asiste neputincios cum o mână de oameni au asasinat un stat, construit şi plămădit cu trudă şi dedicare încă din 1866. După cum Principele Radu îi numeşte într-un mod foarte inspirat, aceşti ”chiriaşi ai istoriei” nu au schimbat doar forma de conducere, ci au desfiinţat însăşi statalitatea, exercitând conducerea fără vreun interes naţional şi acţionând exclusiv sub cizma sovietică.

În ciuda abdicării forţate şi a exilului, Regele Mihai a rămas un munte de loialitate, de demnitate şi onoare. A fost şi este şi astăzi singurul pod de legătură a naţiunii române cu ea însăşi, o adevărată boltă peste timp ale cărei fundaţii sunt puterea exemplului personal, răbdarea şi imensa dragoste pentru neamul românesc. Chiar izgonit din propria-i patrie în ianuarie 1948 şi întâmpinat în anii de după Revoluţia din 1989 cu tabuuri de noua conducere ”democratică”, toamna vieţii Regelui Mihai nu poate decât să-i confirme încă o dată valorile după care a trăit o viaţă: spirit de răspundere, loialitate şi generozitate.

Câţi din actualii lideri politici ar putea împărtăşi o viaţă similară cu cea a Regelui Mihai, câţi ar putea rămâne loiali valorilor care au consacrat un stat, câţi ar păstra neschimbată iubirea faţă de poporul care l-a alungat şi câţi ar putea transmite nealterată esenţa statalităţii unui neam cu un arc peste timp mai mare de jumătate de secol?

În mod evident, Regele Mihai reprezintă esenţa poporului nostru, actuala Generaţie a V-a regală fiind elementul de continuitate destinat să ducă mai departe lupta de o viaţă a suveranului – împlinirea şi consolidarea României ca stat. O generaţie cu o misiune complicată, în ciuda relativei stabilităţi democratice şi a păcii care ne marchează istoria, Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu trebuie să (re)afirme şi să ne consolideze identitatea. Prin acţiunile lor, prin Fundaţia Principesei Margareta, prin programele Iniţiativa Europa Regiunilor, The Friendship Tour şi Serile Regionale, prin colaborarea cu Biserica, cu Armata (Principele Radu fiind colonel al Armatei Române) şi cu Academia, actuala Generaţie Regală îşi conduce viaţa exclusiv după îndatoririle pe care le resimte organic faţă de poporul român. Este greu de înţeles şi aproape imposibil de cuantificat aportul pe care Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu l-au avut în promovarea intereselor României, dar şi mai greu de înţeles este lipsa totală de sprijin pe care elita românească o acordă Casei Regale.

Remarcabil este şi cum Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu îşi trăiesc destinele conform principiilor şi valorilor Casei Regale într-un stat care, de facto, nu le recunoaşte însemnătatea, le ignoră demnitatea şi loialitatea şi parcă se preface că nici nu există; uneori ai senzaţia că înjunghierea esenţei statului român din decembrie 1947 este consimţită de întreaga noastră elită.

Mă întreb adesea ce a mai rămas din conştiinţa noastră statală, cum ne privim în oglinda istoriei şi ce dorim cu adevărat să transmitem generaţiilor viitoare? Vrem să transmitem indiferenţa şi ignorarea instituţiei Casei Regale care, alături de Biserică şi de Academia Română, sunt entităţile cele mai profund româneşti şi cele mai statornice elemente de identitate naţională? Sau vrem să luăm parte la o întoarcere spre adevăratele valori, să ne cunoaştem şi să ne recunoaştem istoria, să aşezăm la locul cuvenit şi să valorificăm fiecare grăunte de esenţă statală, începând cu şcoala, continuând cu Biserica şi Armata, recunoscând în mod instituţional importanţa şi rolul Casei noastre Regale, şi terminând cu noi înşine?

Democraţia, acest mecanism social şi instituţional, deşi imperfect totuşi atât de minunat, ne-a dat posibilitatea să ne întoarcem cu faţa din nou spre Europa. Putem să privim iarăşi spre bătrânul continent, chiar dacă pleoapele ne sunt încă greoaie de moştenirea comunistă. Dar democraţia singură nu ne poate ajuta să privim şi spre noi înşine, să ne redescoperim ca popor şi să ne regăsim identitatea şi fibra statală. Pentru aceasta este nevoie de ceva mai mult. Este nevoie de cunoaştere, de optimism şi speranţă, de întoarcerea la valori, de recunoaşterea acţiunilor instituţiilor noastre fundamentale ai căror lideri promovează fibra organică a statului şi a conştiinţei naţionale şi separarea lor de interesele personale mărunte, partinice şi de multe ori meschine, deghizate în promisiuni şi discursuri submediocre menite să ne abată atenţia de la lucrurile cu adevărat importante. Şi mai este nevoie de respectarea tradiţiilor şi perceptelor unei Case ai cărei lideri, prin respect, loialitate, curaj şi generozitate, au smuls din inexistenţă un stat şi l-au dăruit locuitorilor lui în haine noi, democratice şi prospere.

Căci acesta este adevăratul pariu al generaţiei mele – un pariu în care cinicii afirmă că România este condamnată la a avea o istorie amputată, de a performa slab din punct de vedere economic, instituţional şi socio-cultural şi de a rămâne un stat incoerent, imprevizibil şi mai mult sau mai puţin eşuat. După cum ştim cu toţii, intrarea în NATO şi aderarea la Uniunea Europeană reprezintă cei doi piloni fundamentali pe baza cărora România are „şansa de a se consolida identitar”, după cum însuşi Regele Mihai o afirmă. Dar şansa nu garantează reuşita! Cele două puncte de sprijin (internaţionale) nu pot alcătui singure un plan, o fundaţie solidă pe care să putem construi. Mai avem nevoie de unul, de data aceasta naţional şi acesta este actuala Casă Regală, prin reprezentanţii ei, Regele Mihai şi Regina Ana, respectiv Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu. A discuta despre identitate naţională sau despre consolidarea ei în afara Casei Regale a României este ca şi cum ai încerca să construieşti un pod sau o catedrală fără niciun plan ingineresc – poţi încerca, dar cu siguranţă ceea ce clădeşti este sortit eşecului.

Căci aceasta este liantul de simbol şi continuitate, de esenţă şi statalitate. Iar aceste ingrediente publice nu au nimic de-a face cu politica social-democrată, cu cea liberală sau creştin-democrată, cu monarhia sau cu republica, ci au de-a face cu însăşi identitatea naţională!

Privesc cu mare admiraţie la ţări precum Statele Unite ale Americii, o ţară liberă, democratică şi valoroasă. Dar admiraţia mea nu se naşte doar datorită cifrelor care caracterizează o naţiune, a produsului intern brut per capita sau a puterii ştiinţifice şi culturale, ci în primul rând datorită modului în care fiecare cetăţean se naşte şi creşte în spiritul demnităţii poporului din care face parte, în care patriotismul se afirmă şi se trăieşte indiferent de gradul de cultură sau de contul bancar, indiferent de culoarea pielii sau de Dumnezeul personal şi în care anumite valori sunt conştientizate ca a fi americane şi nu democrate sau republicane. O ţară în care cetăţenii votează o dată la patru ani nu doar pentru bunăstare şi securitate, ci şi pentru demnitate şi identitate statală. Este interesant de observat cum atât candidaţii republicani cât şi cei democraţi fac referire la părinţii fondatori şi la valorile care au consacrat naţiunea americană aproape în fiecare discurs.

De câte ori, mă întreb retoric, s-a amintit într-un discurs al Preşedintelui României, oricare ar fi el de după 1990, personalitatea şi moştenirea celui care a înfăptuit România modernă, sau a celui care a unit toţi românii sub un singur steag, o singură limbă şi un singur stat? Şi de câte ori s-a amintit despre uriaşa nedreptate făcută Regelui Mihai de o mână de criminali ale căror arme de „negociere” au lăsat o naţiune în umbra istoriei aproape jumătate de veac? De câte ori s-a amintit public sau mai puţin formal faptul că istoria noastră datorează enorm, ca să nu spun totul, unei Case a cărei viziune şi valori ne-a aşezat pe harta lumii? Când s-a mulţumit acestui om, devenit deja legendă, Regelui Mihai, pentru înalta lui ţinută morală, pentru loialitatea şi răbdarea cu care şi-a trăit întreaga existenţă şi pentru sprijinul efectiv acordat României de-a lungul vieţii? Câţi oameni ai elitei Româneşti, nu doar politice ci şi economice, culturale sau media, se sinchisesc măcar să afle agenda Principesei Moştenitoare Margareta şi a Principelui Radu, darămite să le mai şi mulţumească pentru continua promovare a României şi a românilor ei atât în interiorul ţării cât şi în Europa şi în întreaga lume?

Acestea nu sunt întrebările unui republican sau ale unui monarhist; acestea sunt întrebările unui tânăr român care crede în rezistenţa şi în generozitatea poporului din care face parte, chiar şi atunci când răspunsurile pe care şi le dă îi zdruncină încrederea în elitele care ar trebui sa îl inspire.

Opinez că România are o şansă enormă de a reconcilia istoria propriei deveniri prin afirmarea instituţională a respectului faţă de Casa Regală şi prin constituţionalizarea rolului pe care aceasta din urmă trebuie să-l joace. Un rol de reprezentare şi de promovare a statului român, de participare la viaţa publică în mod legiferat, de dezvoltare a societăţii prin acţiuni de stat şi personale, de legătură între societatea civilă şi elita politică, economică şi culturală. Nu în ultimul rând un rol de punte de legătură istorică şi culturală cu ţări ale Europei şi de element de statornicie şi de simbol ale esenţei statului român.

Generaţia a V-a reprezentată de Principesa Moştenitoare Margareta şi de Principele Radu, ca păstrătoare şi continuatoare a moştenirii politice, culturale şi economice a celui care a fost votat cel mai mare român al tuturor timpurilor, Carol I, trebuie să capete din partea noastră, a tuturor, un respect instituţionalizat. Şi acesta nu poate să îmbrace decât haina constituţională. Necesitatea modificării legi fundamentale pentru armonizarea ei cu noul statut al României de ţară membră a Uniunii Europene, precum şi pentru eliminarea ambiguităţilor, ne dă şansa de a introduce un articol prin care se oficializează rolul Casei Regale în România republicană de astăzi. De altfel, acest demers este absolut necesar indiferent de forma de guvernare a statului. Chestiunea promovării Casei noastre Regale nu ţine de vreo doctrină, nu ţine de vreun crez politic sau de vreo formă sau alta de administrare a ţării – ea ţine de insăşi esenţa statului şi de valorile care ne-au consacrat ca popor.

Mai mult de două treimi din români consideră că Familia Regală, prin Regele Mihai, Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu, trebuie să se implice mai mult în reprezentarea şi dezvoltarea ţării. Dar această implicare nu poate fi augumentată şi susţinută decât prin constituţionalizarea rolului reprezentaţilor Casei Regale. România republicană de astăzi îşi trăieşte prezentul democratic cu spatele la trecutul ei, dar nu trebuie să uităm că aventura europeană românească a început nu în 1989 sau în 2007, ci în 1866 … Bezna comunistă nu (mai) trebuie să ne altereze simţurile iar noi avem obligaţia să redescoperim şi să promovăm toate elementele de identitate naţională pe care le avem la dispoziţie. Iar Casa Regală şi-a trăit întreaga existenţă în slujba noastră, a poporului român …

Cred cu tărie că instituţionalizarea rolului Casei Regale Române va întări republica, va întări statalitatea şi va duce la consolidarea identitară despre care amintea Regele Mihai. Maturitatea politică a României de azi, în acest timp istoric, se poate afirma prin recunoaşterea Casei Regale ca instituţie ce ţine de fibra statului român alături de Biserică şi de Academie. Palatul Elisabeta şi generaţiile regale care îi vor călca pragul nu se pot manifesta altfel decât româneşte, noi fiind cei responsabili să le transformăm în simboluri de mândrie naţională, de continuitate şi tradiţie. Alianţa Nord Atlantică este un pilon de siguranţă naţională, Uniunea Europeană se constituie ca un al doilea pilon de libertăţi şi democraţie, dar Casa Regală trebuie să asigure al treilea pilon de identitate statală, de tradiţie şi esenţă românească. Casa Regală este astăzi, mai mult ca oricând … un imperativ republican!

LAURENŢIU PAVELESCU
(text preluat de pe blogul ASR Principele Radu al României, cu acordul autorului)

vineri, 1 octombrie 2010

A apărut Guvernul din umbră al PSD. Greii pătaţi stau pitiţi pe după Ponta...

După penelişti, PSD îşi lansează propriul guvern din umbră. Curioasă coincidenţă: ca şi Antonescu, Victor Ponta  (premier virtual) anunţă că merge la guvernare fără numele controversate din partid. Însă strategia de ascundere a greilor în acest moment, urmând ca aceiaşi băieţi cu greutate să facă jocurile în momentul în care s-ar intra la guvenrare.
Ce notă daţi Guvernului din umbră al PSD?

Administraţie, Interne şi Dezvoltare Regională: Liviu Dragnea sau Dan Nica (fost ministru de Interne

Externe: Titus Corlăţean

Finanţe şi Economie: Florin Georgescu (prim-viceguvernator BNR), Iulian Iancu sau Viorel Ştefan

Justiţie: Dan Şova sau Ioan Chelaru

Apărare: Ioan Mircea Paşcu (fost ministru al Apărării)

Educaţie: Ecaterina Andronescu (fost ministru al Educaţiei)

Cultură: Olguţa Vasilescu :))

Agricultură şi Dezvoltare rurală: Victor Surdu sau Petre Daea (fost ministru al Agriculturii)

Industrie: Constantin Niţă (fost ministru al IMM-urilor) sau un specialist din afara partidului

Infrastructură şi Construcţii: Robert Negoiţă :))

Sănătate: Florian Popa (rectorul Universităţii de Medicină) sau Nicu Bănicioiu

Muncă: Alexandru Athanasiu (fost ministru al Muncii)
 
Oare, de ce or fi lipsind Adrian Năstase, Miron Mitrea şi ceilalţi? ;)