De Crăciun, un copil îşi doreşte o pungă cu pufuleţi

Ştiu că va ninge ca în poveştile lui Andersen. Simt asta în aerul tare pe care-l trag cu putere în piept, simt cum îmi inundă plămânii. Poate peste câteva zile mă voi juca iar în zăpadă, ca altădată. Numai că acum o voi face împreună cu fiul meu. Şi cu soţia, evident. Ne vom bucura de ninsoare ca de un dar pufos, aşteptat încă de iarna trecută, când doar ne imaginam că-i vom lua lui Ştefan o sanie. Pretutindeni alb şi noi alergând fericiţi prin zăpadă.

Nu-mi plac poveştile cu zâne rele. Detest orice film lacrimogen în care eroii sunt sacrificaţi. Probabil că m-am lăsat deformat de filmele americane în care eroul învinge armate de zâne rele, precum Rambo sau Bruce Lee, când totul e OK, cu happy-endul care face vânzare bună şi toţi îşi termină mulţumiţi punga cu pop-corn. Viaţa este aşa cum este şi nu are rost să-ţi administrezi pilule amare. Dacă stai să priveşti detaliile, poţi rămâne prizonierul nostalgiei, o slăbiciune de neiertat în vremurile acestea… de criză. Dar cum este realitatea de fapt, dincolo de speranţe şi visul unei ierni feerice, cu multă zăpadă?

Un copil nu-şi doreşte de Crăciun decât pufuleţi. O pungă. Nu poate spera la mai multe. Nu este nefericit din cauză că nici nu ştie cum este să fii fericit. Pur şi simplu s-a obişnuit cu lipsurile şi aşa crede că este viaţa, zgârcită cu cei care nu au părinţii lângă ei, de la care nu pot să aştepte, în dar, decât firimituri de fericire. O pungă de pufuleţi. Moş Crăciun este ceva abstract, văzut la televizor sau despre care a aflat de la prieteni. Sper ca gestul colegilor mei de la 3TV, care vor strânge şi în acest an cadouri pentru cei nefericiţi, să-i aducă micuţului mai multe daruri decât a putut visa vreodată. Mă întreb, cum de poate încăpea atâta nefericire în inima unui copil şi de ce dacă ninge, fie ca şi în poveştile lui Andersen, atât de mulţi dintre noi sunt condamnaţi la singurătate şi suferinţă.

Trag aerul rece în piept şi sunt atent la detaliile vieţii. Realitatea nu este decât un ciob care, de multe ori, îţi intră în inimă şi laşi în urma ta o dâră de suferinţă, sânge şi spaimă. Zâmbesc la gândul că voi putea dărui o săniuţă.
Ştiu că va ninge ca în poveştile lui Andersen…

(Editorial - Săptămâna în Oltenia, nr.2)