...
Sunt oameni care ne bucură mintea şi sufletul. Sunt oameni care se oferă celorlalţi ca o pâine caldă unui flămând. Gheorghe Dinică a fost un astfel de om. Nu doar un actor desăvârşit, ca mulţi dintre cei din generaţia sa de aur (Doamne, ei rămân din ce în ce mai puţini!), ci şi un suflet urcat pe scenă. A fost expresia bunului simţ şi a puterii de a se ridica deasupra patimilor. Aşa l-am simţit, stând confortabil în scaunul meu de spectator. Putea să-şi facă doar meseria şi cred că ar fi fost îndeajuns pentru a primi onorurile breslei şi aplauzele publicului. Arta sa de a fi om a respectat-o cum puţini ştiu s-o facă. Mi-l amintesc cum, primind un premiu într-o gală desfăşurată la Ateneul Român, a jucat cel mai frumos rol al său, acela de om care are satisfacţia de a-i bucura pe ceilalţi. Îşi dorea cel mai mult sănătate şi asta le-a urat tuturor celor care l-am aplaudat. A plecat discret, secerat de boală, şi parcă nu ne vine să credem în timp ce repetăm într-una: “Cum, şi Dinică?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu