Ioana Avădani: “A uita că jurnalismul se practică în interes public este a-i nega esenţa”

Mihai Firică: Care sunt cele mai grave pericole care ameninţă jurnalismul din România?

Ioana Avădani, director executiv Centrul pentru Jurnalism Independent: Cel mai grav pericol - acum şi din totdeauna - este pierderea “busolei”, a setului de standarde care fac din jurnalism o meserie privilegiată, care se bucură de protecţie constituţională. A uita că jurnalismul se practică în interes public este a-i nega esenţa. Şi mă tem că interesul public (care este altceva decât curiozitatea publicului) este din ce în ce mai puţin prezent în jurnalismul care se practică în România de azi. Respectul faţă de interesul public ca principiu fundamental al mass-media nu este doar apanajul jurnaliştilor, ci ar trebui să fie şi valoarea fundamentală a patronilor şi managerilor de presă.

M. F.: Cum explici perseverenţa unor politicieni de a încerca să reglementeze mass media?

I. O.: Se amestecă în această perseverenţă mai mulţi factori: reflexul de a rezolva orice (inclusiv proastele experienţe personale cu presa) prin lege, dorinţa de a controla (inerentă clasei politice de la noi şi din lume), un anumit histrionism (mai facem un proiect de lege, mai ieşim în faţa camerelor…) Dar ar fi profund dăunător şi necinstit să nu recunoaştem că o parte dintre aceste iniţiative dau glas unor frustrări cauzate (chiar la nivelul publicului) de calitatea din ce în ce mai precară a jurnalismului nostru. Dacă jurnaliştii din România nu vor găsi resursele de a se auto-reglementa în mod eficient şi cuprinzător, mai devreme sau mai târziu unele dintre aceste iniţiative vor avea succes – şi ne vom trezi cu ceea ce am încercat (şi am reuşit) să evităm în ultimii 20 de ani: o lege a presei, prin care politicienii să le spună jurnaliştilor cum să-şi facă meseria.

M. F.: Sunt opinii care converg către efectele pozitive ale crizei - dacă tot trebuie să nu ne dezicem de optimismul românesc - care prevăd o selecţie profesională în rândul jurnaliştilor, supravieţuind doar cei cu adevărat veritabili. Este un optimism fără fundament?

I. O.: Este o posibilitate teoretică. Doar că ea face abstracţie de faptul că nici în interiorul industriei mass-media lucrurile nu merg exact ca la carte. Nu performanţa jurnalistică este criteriul de departajare în redacţii – uneori funcţionează în egală măsură criterii de “compatibilitate” sau de natură socială (care sunt uşor de înţeles, mai ales în astfel de perioade). Ar fi naiv să credem că vor pleca cei slabi şi vor rămâne cei mai buni şi mai puternici. Ca şi în natură, vor rămâne cei mai adaptabili – ceea ce nu este, neapărat, cel mai bun lucru din punctul de vedere al standardelor profesionale.

Şi iată cum mă dezic de optimismul naţional…

M. F.: Numeroşi români s-au stabilit în ţări europene, formând comunităţi importante, care au nevoie de acces la informaţie. Cum credeţi că se vor integra mass media româneşti pe o piaţă europeană în plină recesiune?

I. O.: Nu cred că putem vorbi de integrare pe piaţa europeană. Piaţa de mass media este eminamente “naţională”, dacă nu cumva chiar locală, datorită specificităţilor sociale, culturale şi de limbă. Vorbim acum de hiper-localism, ca strategie de supravieţuire a presei într-o piaţă în care tehnologiile digitale permit fiecărui utilizator compunerea unui meniu mediatic foarte personalizat. Pe cât de îngustă este “piaţa”, pe atât de globală este circulaţia informaţiei şi a produselor mediatice. Practic, cu o conexiune la internet nici nu mai contează unde anume în lume eşti – eşti peste tot, dacă asta vrei.

Produsele media adresate comunităţilor de peste graniţe au apărut şi vor continua să se dezvolte atâta timp cât îşi vor îndeplini funcţia lor de bază: vor servi interesul comunităţii cărora le sunt destinate. Un ziar pentru românii din Spania nu va intra în competiţie cu piaţa spaniolă de publicaţii, ci va oferi un serviciu unui public “de nişă” nevizat de presa spaniolă. Va supravieţui şi va creşte atâta timp cât publicul va găsi valoare în acest serviciu şi va decide că merită să plătească pentru el.

M. F.: Ar fi oportună intervenţia statului pentru a sprijini presa în actuala conjunctură economică?

I. O.: Este o întrebare la care e greu să răspunzi cu da sau nu. Tocmai vorbeam mai sus de “selecţia naturală”- o astfel de intervenţie ar anula efectele acestei selecţii şi ar minimaliza rolul “igienic” pe care orice astfel de criză ar trebui să-l aibă. Pe de altă parte, într-o societate în care nu regulile pieţei sunt întotdeauna cele care dictează (avem influenţe de altă natură – politice, de grup, etc. ) ceea ce pare a fi “piaţă” poate ascunde o interferenţă politică.

Nu cred că statul trebuie să sprijine presa, ci funcţia pe care aceasta o îndeplineşte – libera informare a publicului, astfel încât acesta să îşi poată forma liber opiniile. Statul mai trebuie să protejeze pluralismul vocilor şi opiniilor, un set de valori fundamentale pe care le vrea păstrate indiferent de cât de aspre sunt condiţiile economice…

În orice caz, orice astfel de ajutor trebuie să fie dublat de cerinţe serioase de transparenţă şi responsabilitate – şi poate aceasta ar fi ocazia pentru a cere presei din România să-şi (re)asume serios rolul de câine de pază al democraţiei.

(Interview)