De ce vorbim atât de puţin despre Moldova şi nici nu facem nimic?

Pentru un observator mai puțin avizat în politici regionale, agenda dezbaterilor publice din România surprinde prin lipsa de prioritate a reintegrării Moldovei în țara-mamă şi concomitent în cel comunitar. Brexit, conflictul din Ucraina, criza refugiaților sau te miri ce eveniment spectaculos înlătură subiectul maximei proximități din prim-planul analizelor derulate public. Televiziunile de la București abordează rar chestiuni privind Republica Moldova, adeseori prezentând doar scene dramatice generate de crizele care par perpetue la Chișinău sau se rezumă la înșiruirea unor materiale cu ocazia datelor aniversare.

Existenta a două state învecinate în care se vorbește limba română pare a fi un paradox acceptat de lumea contemporană din cauza lașității şi neștiinței liderilor politici români de a redefini interesele naționale şi de a transpune adevărul istoric în realitatea contemporană. De ce vorbim atât de rar şi, atunci când o facem, atât de inconsistent despre trecutul, prezentul şi viitorul Moldovei? De teama de a greși, dată fiind complexitatea problematicii, sau din si rațiuni care țin de suprimarea agendei interne în favoarea celei strict comunitare?

În lucrarea „Fondul Moldova – podul de investiții peste Prut” (Editura Cartier, 2016), autorii Dan Dungaciu şi Petrișor Peiu realizează radiografie a actualității din Republica Moldova în care nu sunt evitate detaliile indiferent cât de neplăcute ar fi, propunând un model de dezvoltare prin intervenția directă şi masivă a României.

pe larg, am scris despre cartea „Fondul Moldova – podul de investiții peste Prut” în JURNAL ROMÂNESC