Umbra lui Mircea. La Dăbuleni

Alungat din partid, senatorul Mircea Geoană descălecă în Dăbuleni ca un prinț. Mahalaua lansă din rărunchi un strigăt de iubire veșnică pentru ex-președintele Senatului României, timp în care susținătorii de la partid își făcură planul de luptă. Spectacol ridicol, discurs flamboaiand, un fel de Gâgă revoluționar cățărat pe disperarea unor inși care nu înțelegeau de ce și cum fu posibil ca starul lor să fie umilit de Ponta. Micul Titulescu fu stârnit, spune cel doborât de la șefia Senatului, de bătrânul bolșevic Iliescu și mai tânărul nărăvit la coțcăieli Năstase. Dăbulenii ocupară carosabilul pentru Mircea. Lubenițarii sunt dârji. Ar pune Victor Ponta piciorul prin bostănăria politică a lui Geoană? Mă tem că oltenii l-ar face abțibild și l-ar trimite la Tulcea. Pe Dunăre…

Motivele pentru care Geoană a fost lăsat de căruță sunt neclare. Mazilirea sa de la președinția Senatului și excluderea din partid l-au transformat într-o victimă. Așa se poate explica valul de compasiune stârnit printre băștinașii din Dăbuleni. Sigur, acum depinde câtă compasiune poți avea pentru un politician… Calculele făcute de Ponta, Șova, Zgonea și ceilalți “lupi tineri” par a fi eronate. Pierderile colaterale sunt foarte mari pentru USL și imense pentru PSD. Oamenii simpli privesc un spectacol dizgrațios în care actorii își dau în cap pentru funcții. Problemele românilor sunt ignorate din cauză că pe agenda partidului sunt decapitările. Cine mai are încredere într-o construcție subredă, care nu oferă soluții ci doar circ, asemenea PDL, UNPR și, mai ales, Traian Băsescu?
Pornirile canibalice ale liderilor politici arată că așteptările de la ei sunt mult prea mari. Ceea ce au avut de oferit bun a fost extrem de puțin și deja epuizat. Cine mai are grijă de România dacă ei sunt ocupați să-și împartă dregătorii vremelnice? Răspunsul / soluția nu poate veni decât de la o necesară schimbare a sistemului, o mișcare radicală generată de populație, deloc iluzorie dacă privim că până și o biată oaste de strânsură la Dăbuleni poate da frisoane politicienilor.

( editorial în Ora de Dolj.ro )

De Crăciun, un copil îşi doreşte o pungă cu pufuleţi

Ştiu că va ninge ca în poveştile lui Andersen. Simt asta în aerul tare pe care-l trag cu putere în piept, simt cum îmi inundă plămânii. Poate peste câteva zile mă voi juca iar în zăpadă, ca altădată. Numai că acum o voi face împreună cu fiul meu. Şi cu soţia, evident. Ne vom bucura de ninsoare ca de un dar pufos, aşteptat încă de iarna trecută, când doar ne imaginam că-i vom lua lui Ştefan o sanie. Pretutindeni alb şi noi alergând fericiţi prin zăpadă.

Nu-mi plac poveştile cu zâne rele. Detest orice film lacrimogen în care eroii sunt sacrificaţi. Probabil că m-am lăsat deformat de filmele americane în care eroul învinge armate de zâne rele, precum Rambo sau Bruce Lee, când totul e OK, cu happy-endul care face vânzare bună şi toţi îşi termină mulţumiţi punga cu pop-corn. Viaţa este aşa cum este şi nu are rost să-ţi administrezi pilule amare. Dacă stai să priveşti detaliile, poţi rămâne prizonierul nostalgiei, o slăbiciune de neiertat în vremurile acestea… de criză. Dar cum este realitatea de fapt, dincolo de speranţe şi visul unei ierni feerice, cu multă zăpadă?

Un copil nu-şi doreşte de Crăciun decât pufuleţi. O pungă. Nu poate spera la mai multe. Nu este nefericit din cauză că nici nu ştie cum este să fii fericit. Pur şi simplu s-a obişnuit cu lipsurile şi aşa crede că este viaţa, zgârcită cu cei care nu au părinţii lângă ei, de la care nu pot să aştepte, în dar, decât firimituri de fericire. O pungă de pufuleţi. Moş Crăciun este ceva abstract, văzut la televizor sau despre care a aflat de la prieteni. Sper ca gestul colegilor mei de la 3TV, care vor strânge şi în acest an cadouri pentru cei nefericiţi, să-i aducă micuţului mai multe daruri decât a putut visa vreodată. Mă întreb, cum de poate încăpea atâta nefericire în inima unui copil şi de ce dacă ninge, fie ca şi în poveştile lui Andersen, atât de mulţi dintre noi sunt condamnaţi la singurătate şi suferinţă.

Trag aerul rece în piept şi sunt atent la detaliile vieţii. Realitatea nu este decât un ciob care, de multe ori, îţi intră în inimă şi laşi în urma ta o dâră de suferinţă, sânge şi spaimă. Zâmbesc la gândul că voi putea dărui o săniuţă.
Ştiu că va ninge ca în poveştile lui Andersen…

(Editorial - Săptămâna în Oltenia, nr.2)

Invitaţie la dialog. Altfel

Citesc un articol în care, stropit fiind de jetul celui încondeiat, filozoful prezidenţial dă de pământ cu un cunoscut realizator de televiziune. Deh, sunt orgolii bucureştene, cel senioral înfăşurat în mantia senectuţii sterpe, în timp ce imberbul jurnalist al Antenei şarjează adeseori cu săbioara spre fundurile intelectualilor băseştieni. Polemicile de la noi se duc pe teme într-atât de “importante” pentru public încât nu te mai miri de unde vine mirosul de latrină când porneşti televizorul. Spaţiul public este dominat de ziceri de mamă şi terfeliri în noroi. Culmea, multora le place bălăcăreala născută din vanităţi obscure şi din interese certe, cum ar fi, ca exemplu nevinovat, o simbrie bugetară sau favoruri de la mogul. Nu-mi pot reprima un ton acid la adresa celor doi, cărora nu le rostesc numele din cauza situaţiei ingrate în care se află.

Există o stare de violenţă latentă, consumată decât în mici proporţii în diversele gâlcevi, nicidecum prin “evacuări” fireşti spre zona dialogului social. România se împarte între cei care conduc, fericiţii deţinători de funcţii bugetare, şi cei umiliţi sistematic, jefuiţi la propriu print taxe şi impozite aberante, cheltuite adeseori fără discernământ. Politicienii fac scandal pentru a fi luaţi în seamă. Au nevoie de notorietate şi sunt dispuşi la orice. Nici “vedetele” nu se pot abţine de la jocul penibil al amorurilor etalate în public, al scandalurilor de alcoov sau pur şi simplu de la expunerea goliciunii exterioare şi interioare. O lume care aleargă iluzoriu după un succes inconsistent, perisabil, aplaudat doar de către cei cu prea mult timp liber sau cu gusturi discutabile. Ce i se poate contrapune acestui tăvălug de reziduuri toxice şi armatei de saltimbanci scăpate de sub control?

Lucrurile cu adevărat importante nu au sclipici. Nu se lasă detectate lesne. Ai nevoie de răbdare, ştiinţa de a asculta şi de a înţelege până la miez orice gest, situaţie sau cuvânt. Rareori cel din faţa ta merită ascultat până la capăt. Nu doar ceea ce spune este important, ci şi de ce o face. Însă scepticismul ne-a intrat în oase. Nu mai suntem dispuşi să dăm credit pentru că atâţia ne-au tras pe sfoară. Cel care îţi întinde o mână de ajutor sau îşi deschide inima este privit cu suspiciune. Ni se pare că nimeni nu este altfel şi nivelăm cu răceala noastră chiar şi prietenii autentice. Ceva ar trebui să se schimbe, nu credeţi?

Publicaţia pe care tocmai aţi primit-o este o invitaţie la dialog şi la deschidere către celălalt. Ascultă-l pe cel de lângă tine pentru a-l face responsabil. Dacă refuzi flecăreala gălăgioasă şi apleci urechea către cel care îţi vorbeşte cu calm, poţi afla un lucru interesant, un gând, o idee valoroasă sau o şoaptă care-ţi poate însenina ziua. Răsfoieşte aceste pagini ale unei publicaţii care se adresează tuturor cititorilor din Oltenia şi sperăm - vorbind acum în numele colegilor mei - că vei găsi câteva lucruri interesante, abordate altfel decât stridenta manieră bulevardieră. Nu ne lipsesc nici verbul, nici curajul, însă este important ca forţa să nu ţi-o iroseşti împotriva celui slab, ci a aceluia care se consideră intangibil graţie anturajului sau iţelor de care poate să tragă. Vrem altceva, vrem să ne regăsim acea detaşare de a face presă, de a oferi cititorului plăcerea de a redescoperi reportajul, ancheta de presă sau interviul. Este pariul unei echipe de jurnalişti care şi-au făcut din comunicarea cu cititorii cheia unui succes aşteptat. Scrie-ne, trimite un email sau sună pentru a te face mai bine înţeles şi, poate, vei găsi un prieten care vrea să te asculte. Săptămânal, vom veni la întâlnirea cu publicul, însă prin pagina noastră pe Internet, vom fi în permanenţă împreună.

Mihai FIRICĂ

(Editorial publicat în SĂPTĂMÂNA ÎN OLTENIA nr. 1, 15.11.2011)