Despre volumul "Ultimele zile și viața de după"

Despre volumul meu "Ultimele zile și viața de după", în revista Ramuri:

"Înțelepciunea de după

Mihai Firică a debutat remarcabil, ca laureat. Volumele sale de început, ”Biografie sumară” (1996) și ”Limba șarpelui călător” (1997) au fost premiate, cel din urmă chiar de Uniunea Scriitorilor din Romania - Filiala Craiova. Aceasta a făcut ca poetul să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România la 26 de ani, fiind foarte probabil cel mai tânăr scriitor oltean contemporan primit în USR.

Cartea ”Ultimele zile și viața de după” (București, Editura Tracus Arte, 2017) se înscrie pe traiectoria inițială a lui Mihai Firică, aceea a poeziei scrise la timpul ei. Poetul nu aglomerează peisajul beletristic și nu suprasolicită critica, precum aceia care an de an pun pe sârmă una după alta creații nespălate, neigienizate, nefinisate, bruioane, flecuștețe și chilipiruri emoționale. Volumul în discuție acoperă peste un deceniu de poezie în 40 de poeme. Cărțile sale meticuloase, lucrate, strunite în zbaterea bijutierului sunt o sărbătoare a spiritului. De altfel, în mod derivat și implicit, această atenție la temeinicia cărții se regăsește în discursul poetic sub forma unui apolinic control al inspirației. Nu are importanță cum este de felul lui poetul; contează că spiritul liric ni se revelează ca un bun controlor al curbelor interne ale inspirației și al jocului spontaneității. 

Ideea poetică structurală a volumului este că în viață, atunci când se ajunge la conștientizarea a ceea ce în fapt se întâmplă este prea târziu: înțelepciunea vine după. Într-un fel sau altul, poemele volumului dezvoltă în diverse registre, la variate scări și pe diferite niveluri iradiațiile ideii nucleare a târziului. Principala irizație și iradiație a târziului o reprezintă înțelepciunea de după: este târziu în ultimele zile, dar poate există o salvare în viața de după aceste zile. Ce se desprinde din târziul ultimelor zile nu este de repetat (”Nimic de repetat”) și nici de aruncat la coșul de gunoi al uitării (”Linia de uitare”). Este de analizat, este de înțeles, este de transformat în înțelepciune. Târziul din ultimele zile și din viața de după ”e vremea” când trebuie ”să taci să înduri să adormi să reciți/ în somn/ doar lacrimi și versuri la sfârșitul zilei” (”Sărută-mi venele”).
Poezia este tabloul înțelepciunii, al interiorizării, al responsabilizării aduse de trăirea sentimentului de a fi venit târziu, de a fi ratat momentul optim, de fi pierdut oportunitatea valorificării plenare a norocului. Poetul s-a trezit târziu, dar ceilalți încă nu dau semne de trezie. Cu alte cuvinte, prin scrisul său, poetul ne trezește înainte de a fi prea târziu. Zicea undeva Leonardo Da Vinci: ”E adevărat că m-am trezit târziu, dar ceilalți dorm încă”.

Cazna de a interioriza târziul generează o lirică a recuperării, a reconsolidării, a întremării după dezastru. Prin venirea sa târzie în lume, omul este rămas în urmă, este îngenuncheat. Pe intervalul ultimelor zile și al noii vieți ce începe sau se termină după, omul este înfrânt, este la pământ. Strădania co-rezonantă a poetului este să pună în discurs acest târziu al îngenuncherii. De aceea, în mod mimetic eul poetic mărturisește: ”am scris stând în genunchi”(”O revoluție pentru fiecare”). Scrisul în genunchi este compasiune, este empatie, este frică, este îngrijorare, dar mai presus de toate este interogație în târziu și despre târziu: ”de ce scriu toate acestea și/ de ce așa de târziu mă întreb” (”Nimic de repetat”). 

Este târziu, foarte târziu, totul s-a încheiat. Pactul comun cu viața din ultimele zile a fost rupt; cu toate acestea, este posibilă o resetare individuală, este posibilă o ”revoluție pentru fiecare” (”O revoluție pentru fiecare”). Ultimele zile sunt urmate de viața de după ruperea pactului. Revoluția recuperatoare este impregnată de târziul anterior, iar târziul dedublează, scindează, conduce la segregație. În dus-întorsul momentelor din ultimele zile și din viața de după, poetul ca exponent al umanității este în genunchi și totalmente dedublat: ”aici sunt eu în urmă tot eu”; el stă alături de congeneri și deși uneori aceștia privesc ”în direcții opuse/ străini” cu toții ”ne acoperim de tăcere” (”Visare de zbor”). Una dintre poverile târziului este faptul că viața de după ajunge să fie viața de după viață: acela va fi momentul când, se spune, ”voi pleca dar va pleca și ploaia/ dragostea și cele o mie de petale de care se leagănă/ vântul” (”Ultimele zile și viața de după”). Viața din ultimele zile, viața ce vine, toată viața poetului este ”prizonieră a inimii” și este ”salvată prin dragostea dăruită” (”Semnul trecerii”). Într-adevăr, ”e târziu să mai fac toate acestea”, dar ”dumnezeu ne știe pe numele mic” (”Ministerul somnului”). Salvarea pare asigurată. Subsecvent, ”în toiul nopții prietenia este adevărată” (”Decalogul fericirii se oprește la șapte”), ”dragostea rezistă ” (”Amantul perfect”), ”nu este totul pierdut” și se poate lua ”viața de la început” (”Doamna e cu e mic”). Per ansamblu, cartea se citește cu interes ideatic și cu plăcere estetico-intelectuală. 

Da, Mihai Firică este un poet așezat, puternic, stăpân pe un arsenal poetic (tehnic și ideatic) solid și eficient liric. Volumul ”Ultimele zile și viața de după” este o carte remarcabilă și, totodată, premiabilă."
(Ștefan Vlăduțescu - Revista RAMURI, NR 3/2018)