1997 vs. 2010 - Din criză în criză, o să trăim tot bine

În noianul de afirmaţii nesusţinute de realitate pe care le lansează, cu o lejeritate condamnabilă, premierul Emil Boc se numără una ce aproape le întrece pe toate: “Suntem în cea mai gravă criză din ultimii 60 de ani!” Chiar aşa? Nici momentul decembrie 1989 sau mineriadele n-au fost crize majore, traversate la limită, care riscau să degenereze în situaţii în care se putea pune sub semnul întrebării chiar existenţa statului? Istoria recentă a ultimilor 20 de ani a fost marcată de crize succesive, care au provocat atât de mult rău românilor!

Criza din 1997 a fost cu mult mai gravă decât cea din prezent. Să ne reamintim în ce situaţie au preluat ţara guvernanţii de atunci şi preşedintele Emil Constantinescu. România era pe marginea prăpastiei economice. Jefuirea mai multor bănci de stat, cu celebra devalizare a BANCOREX (considerată “diamantul coroanei”), fusese girată de o putere politică iresponsabilă. Buzunarele românilor erau golite de clientela politică a PDSR (astăzi PSD), România era obligată să achite împrumuturi financiare enorme, iar în vistieria Băncii Naţionale se găsea o rezervă valutară ridicol de mică - de vreo 30 de ori mai mică decât cea din prezent! Numai după devalizarea BANCOREX, fiecare contribuabil român a plătit câte 5.000 de dolari! Inflaţia era de 150 la sută... Să nu uităm că România era privită cu neîncredere, departe de a fi primită în NATO şi nici nu se putea pune în discuţie o posibilă aderare la Uniunea Europeană. Izolată pe plan internaţional, sleită financiar de împrumuturi împovărătoare de la FMI, ţara se afla sub controlul baronilor locali şi cu o industrie care mai producea aproape doar pe stoc (celebra creştere a producţiei cu care se împăuna Nicolae Văcăroiu).

Preşedintele Constantinescu era torpilat de serviciile secrete şi avea de luptat cu o opoziţie crescută, plantată chiar în interiorul PNŢCD. Din tabăra guvernanţilor, PD şi ministrul Transporturilor din acea vreme, Traian Băsescu, au lansat un atac, în urma căruia Guvernul Ciorbea a făcut implozie. Ulterior, după eşecul guvernării lui Radu Vasile, doar soluţia instalării ca premier a lui Mugur Isărescu a scos ţara la liman. Criticat pentru sprijinul necondiţionat acordat NATO în campania de pedepsire a fostul dictator al Iugoslaviei Slobodan Miloşevici, preşedintele Constantinescu a renunţat să mai candideze. Fusese părăsit de intelectuali şi de partenerii liberali. CDR nu mai reprezenta o speranţă pentru români şi a sucombat electoral. Însă, România depăşise cea mai gravă criză din istoria sa recentă.

Miercurea trecută, la o dezbatere organizată de Fundaţia Horia Rusu l-am reîntâlnit pe fostul preşedinte Emil Constantinescu. I-am strâns mâna şi i-am mulţumit pentru tot ceea ce a făcut. Sobru, elegant şi ferm în opinii, preşedintele din perioada 1996 - 2000 a întrebat asistenţa dacă datele prezentate despre criza pe care a găsit-o în 1997 nu aruncă în ridicol afirmaţia premierului Boc.

Într-adevăr, judecând prin prisma contextului în care se afla România, situaţia a fost cu mult mai gravă atunci. Dar mă tem că actuala criză este agravată din cauză că guvernanţii sunt lipsiţi de încrederea cetăţenilor şi nepricepuţi în găsirea unor soluţii rezonabile.